Răsplată în ceruri

Prin activitatea noastră ne punem efigia pe tot ceea ce facem. Constatăm cu surprindere că lucrurile care ne aparţin împrumută ceva din noi, poartă amprenta noastră. Cert este - şi putem să afirmăm, fără umbră de tăgadă, mai ales pentru oamenii de bună credinţă - că faptele personale, faptele fiecăruia rămân pentru totdeauna, ne înveşnicesc fie întru sfinţenie şi bucurie, fie întru tris­teţe şi apăsare. Este la îndemâna oricui să aleagă, pentru a pune în aplicare, ceea ce este bine sau nu. Opţiunile sunt diverse, iar omul liber să aleagă. Direcţia pe care merge creştinul nu poate fi decât într-un singur mod, precum ne învaţă Hristos - şi nu altfel. Faptele proprii evidenţiază preţuirea pentru Domnul Iisus Hristos. Mai ales atunci când tot ce facem este pentru semenii noştri, în numele lui Dumnezeu. Aşa cum darurile sunt diferite, şi lucrările sunt multiple. Unul se roagă, altul întăreşte prin prezenţă şi cuvânt, unul apropie şi hrăneşte, altul cercetează şi povăţuieşte. Prin oameni se multiplică binele şi se prelungeşte darul divin care vine la noi - şi trece prin noi, până dincolo de noi.

Se spune că fapta bună pe care ai făcut-o, s-o dai pe apă sau s-o scrii pe nisip; iar fapta bună pe care ai primit-o, s-o scrii în piatră. Din păcate, adesea, noi, oamenii, împlinim rar binele care ne stă la îndemână, uităm repede binele primit şi trecem foarte greu peste răul care ni s-a făcut. Tot ceea ce am făcut în viaţă nu se uită, nu trebuie să se uite; iar dacă noi uităm, ne va aduce aminte Dumnezeu, pentru că El nu uită niciodată.

Cu precădere, Sfânta Biserică este spaţiul sacru unde ne împărtăşim de daruri nepieritoare, care vin de la Dumnezeu şi ne mântuiesc. Fără Biserica pe care Domnul nostru Iisus Hristos a câştigat-o cu scump sângele Său (Fapte 20,28) am fi lipsiţi de daruri mântuitoare. Sunt oameni care nu au nici o legătură cu Biserica; totuşi se împotrivesc acesteia, deranjându-i, de pildă, numărul bisericilor, spunând că sunt prea multe şi că numărul lor nu s-ar justifica. Cei care emit asemenea păreri nu înţeleg rolul Bisericii. Adesea, cine nu are nevoie de rugăciune nu are nevoie nici de Biserică, nici de Dumnezeu, căci relaţia cu Dumnezeu nu poate fi în afara Sfântului Altar. Biserici nu sunt niciodată prea multe; ele sunt atâtea câte îngăduie Dumnezeu - şi, de obicei, atâtea de câte este nevoie. O biserică este casa lui Dumnezeu în care, prin rugăciune, omul se întâlneşte cu Domnul; locul unde se pune temelie bunătăţii şi conlucrării cu El. Bisericile le face Dumnezeu, nu le fac oamenii; le face Dumnezeu prin oameni: prin oamenii pe care îi alege El. Ştiut este faptul că fără Dumnezeu nu putem face nimic; atunci când cineva devine ctitor, Însuşi Dumnezeu îl alege. Se întâlneşte undeva disponibilitatea omului cu bunăvoinţa Domnului.

Fiecare om este chemat să-L slujească şi să-L mărturisească pe Dumnezeu, indiferent de timp şi de loc. Cei care susţin construirea unei locaş sfânt devin ctitori şi colaboratorii lui Dumnezeu; ei se înscriu într-o lucrare netrecătoare, veşnică. Ctitorii nu sunt uitaţi niciodată; ei vor fi pomeniţi atât cât va dăinui biserica. Atunci când Îi dăruim ceva lui Dumnezeu din ce avem noi, de fapt Îi dăruim, cu mulţumire, din ceea ce El Însuşi ne-a dat nouă. Conştientizăm astfel legătura noastră cu El.

Uneori viaţa ne oferă, tocmai prin acei de la care nu ne aşteptam, câte o lecţie din care avem de învăţat. O astfel de situaţie am trăit atunci când cineva, o doamnă din parohie, pe nume Maria, în vârstă de 85 de ani, m-a întrebat, cu oarecare mâhnire, dacă la biserică oferim hrană celor care se ostenesc cu ­înălţarea sfântului nou locaş. Părea mai mult o întrebare, care venea să confirme ceea ce aflase de la o vecină.

Întrebarea doamnei Maria era, după cum aveam să descopăr ulterior, legată de dorinţa de a participa şi dânsa la această activitate. Mi-a mărturisit cum, înainte de-a afla acest fapt de la vecina dumneaei, chiar visase că se face mâncare la biserică, iar numele celor care participau la această acţiune vor fi scrise pe turla sfintei ctitorii. Din momentul acela, n-a mai avut somn până dimineaţa, când a întrebat-o pe vecina sa, apoi pe mine, dorind să se alăture şi ea acestei lucrări.

Mi s-a confirmat astfel, încă o dată, că faptele noastre bune, făcute pe pământ, nu sunt fără ecou înaintea lui Dumnezeu - şi că fericiţi sunt aceia care nu uită că plata noastră multă este în ceruri.