„Răspunsul scurt al lui Dumnezeu conţine în sine esenţa lucrului”

Luna aceasta s-au împlinit 30 de ani de la mutarea la Domnul a unui mare părinte duhovnicesc al secolului trecut, aureolat cu cinstirea de sfânt de către Patriarhia Ecumenică, Părintele Sofronie Saharov († 11 iulie 1993). Părintele Sofronie, știut de credincioși mai ales din postura de întemeietor și stareț al Mănăstirii ortodoxe „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia, este recunoscut ca unul dintre marii teologi și părinți mărturisitori contemporani ai Bisericii Ortodoxe. Mărturia Părintelui străbate și astăzi meridianele lumii prin cărțile sale tipărite în numeroase limbi, dar și prin viul grai al ucenicilor săi, care transmit predania părintelui lor cu mare acu­ra­tețe și putere. Între aceștia îi amintesc pe doi părinți foarte dragi românilor, părintele Rafail Noica și părintele Zaharia Zaharou. Ei l-au făcut cunoscut cel mai bine românilor pe Părintele Sofronie, fie prin traducerea cărților părintelui, fie prin conferințele lor în care transmit cu fidelitate învăță­tu­rile și mai ales frânturi din duhul și problematica teologică a părintelui.

Biografia Sfântului Sofronie Saharov este îndeobște cunoscută. El a făcut parte din diaspora rusă care s-a refugiat în afara granițelor fostului imperiu țarist după catrastrofa comunistă. A fost la bază artist și un căutător fervent al adevărului existenței. În cărțile lui mărturisește drumul sinuos al căutării sale, care l-a purtat prin misterele orientale și prin diferite filosofii de viață. Căutarea sa a fost încununată de succes datorită intervenției directe a lui Dumnezeu și ulterior uceniciei pe lângă un alt uriaș al secolului trecut, Sfântul Siluan Athonitul, care i-a marcat existența. Părintele Sofronie a devenit scriitorul și tâlcuitorul Sfântului Siluan, și toată viața lui a fost o mărturie a darurilor și cunoașterii pe care le-a primit în urma petrecerii alături de acest sfânt. Pe lângă această creștere duhovnicească alături de Sfântul Siluan, Părintele Sofronie a avut el însuși un caracter profund, orientat către adâncurile existenței umane. Numai un astfel de suflet curajos îndrăznea să se ia la „ceartă” cu Dumnezeu, așa cum el însuși mărturisește în căr­țile sale. Lui Dumnezeu I-au plăcut însă curajul și căutarea sinceră a lui Sofronie, și vedem că Domnul apreciază pe cei care dau dovadă de îndrăzneală, dovedind că nu sunt în zadar cuvintele Mântuitorului Hristos: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide” (Matei 7, 7-8).

Martor direct al tragediilor Primului Război Mondial și ale comunismului din Rusia, când milioane de oameni au fost omorâți cu sălbăticie inimaginabilă, Părintele Sofronie mărturisește că a fost copleșit de o stare de milă față de om în general și condiția lui tragică în lume. Din această stare s-a născut o convorbire cu Dumnezeu care îi va lumina sufletul și îi va călăuzi înțelegerea. „Mă rugam îndelung şi cu lacrimi lui Dumnezeu: «Caută un mijloc şi mântuieşte lumea: pe noi toţi cei răzvrătiţi şi cruzi…» Deosebit de fierbinte era rugăciunea mea pentru cei mici, pentru cei săraci şi împilaţi. Spre sfârşitul nopţii şi, de asemenea, al puterilor mele, pentru un scurt timp, am pierdut rugăciunea şi mi-a apărut în minte ideea: «Dacă eu, cu toată puterea inimii mele, compătimesc omenirea întreagă, cum să-L înţeleg pe Dumnezeu, Care priveşte cu indiferenţă la suferinţele atâtor milioane de oameni zidiţi de El Însuşi? De ce, oare,  îngăduie El atâta violenţă?» Şi aşa mă adresam Lui cu întrebarea nebunească: «Unde eşti Tu?»  Şi în inimă,  am auzit aceste cuvinte: «Oare tu te-ai răstignit pentru ei?» Aceste cuvinte blânde, rostite de Duhul în inima mea, m-au cutremurat: Cel Ce S-a răstignit mi-a dat răspunsul ca un Dumnezeu”, spune Părintele Sofronie Saharov (Despre rugăciune, traducere din limba rusă de părintele prof. Teoctist Caia, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2001).

„Oare tu te-ai răstignit pentru ei?”, cuvintele insuflate ca răspuns Părintelui Sofronie de către Domnul Hristos Însuși reprezintă soluția atotcuprinzătoare care dezleagă misterul existenței umane. Nu există nimic în afara jertfei pentru ceilalți, în afara dragostei jertfelnice de care a fost capabil Hristos pentru lume. Orice umanism, orice gândire sau sistem care doreşte binele și fericirea omului, motivate exclusiv pe puterile fi­rești ale omului, pălesc în compa­rație cu atotiubirea Dumnezeu- Omu­lui. În urma acestui răspuns Părintele Sofronie a înțeles că nu poate rămâne la ceea ce am numi obiectivitatea exterioară. El însuși trebuia să pătrundă în iubirea Acestui Dumnezeu și să o subiectivizeze în sine pentru că numai în interioritatea iubirii dumneze­iești se regăsește esența vieții adevărate.

Părintele Sofronie Saharov măr­­turisește: „Răspunsul scurt al lui Dumnezeu conţine în sine esenţa lucrului. Cuvântul lui Dumnezeu aduce în suflet un nou şi deosebit sentiment al existenţei: inima simte revărsarea vieţii purtătoare de lumină; mintea dobândeşte înţelesuri până atunci ascunse. Atin­gerea de noi a energiei creatoare dumnezeieşti ne creează din nou. Cunoaşterea primită de noi pe această cale nu poate fi asemănătoare cu înţelegerea filosofică: împreună cu înţelegerea situaţiei, se comunică întregii fiinţe omeneşti un alt mod de existenţă: vederea lui Dumnezeu se îmbină cu torentul iubirii rugătoare către El”.

Mesajul Părintelui este o chemare la trezire pentru omul contemporan care poartă pe umerii săi responsabilitatea tragediei umanității. Cuvintele sale, deși pline de duhul blândeții, adâncite și analizate, sunt îndemnuri la schimbarea urgentă a vieții. „Ce gândeam eu după ce am primit răspunsul de la Dumnezeu? Iată ce: dacă Dumnezeu este aşa cum ni L-a revelat Hristos Cel  răstignit, atunci noi, toţi, şi numai noi suntem vinovaţi de tot răul care umple istoria omenirii. Dumnezeu S-a arătat pe Sine în trupul nostru, aşa cum este El. Noi nu numai că L-am respins, noi L-am omorât, dându-L la moarte de necinste. Eu am văzut, cu duhul, că pricina chinurilor omeneşti nu este lipsa de compasiune a lui Dumnezeu faţă de noi, ci, în mod exclusiv, reaua întrebuinţare de către oameni a darului libertăţii. În disputa mea cu Dumnezeu - El a învins. La început, m-a cuprins o ruşine amară pentru gândul meu nebun şi mândru: ca şi cum eu aş fi mai compătimitor decât El. Din pricina ruşinii, mi-a venit o autoosândire la pocăinţă. Apoi, totul a fost biruit de bucurie. Domnul nu numai că nu m-a osândit pentru obrăznicie, dar chiar a revărsat peste capul meu o binecuvântare îmbelşugată. Am înţeles mai târziu că şi acea rugăciune de compătimire nu fusese altceva decât acţiunea Lui în mine”, spune Părintele Sofronie.