Răspunsuri duhovniceşti: Cârtirea este „urâciune înaintea lui Dumnezeu“

Ce fapte bune se cuvine să facă un călugăr ca să dobândească din belşug nădejdea mântuirii?

„Să ştii să aduci pe Duhul Sfânt în tine“, spune Sfântul Serafim de Sarov. Nu atât faptele noastre bune ne pot mântui sufletele, cât harul şi mila lui Dumnezeu, care, cred eu, nu poate fi dat mai îmbelşugat pentru nevoinţe, oricum ar fi ele; ni se dau de sus pentru curăţirea sufletului nostru de faptele rele ale aproapelui nostru. Să nu-l vorbeşti de rău, în tine, pe fratele tău şi mai ales în afară de tine.

Aceasta să fie cea mai grabnică preocupare a noastră - iubirea, căci, trăind în această mireasmă, nici celelalte fapte cu chip frumos nu rămân neîmplinite. Şi, chiar dacă ar mai rămâne unele, rânduiala divină nu-şi va retrage harul de la tine. Motivul neapărat al mântuirii noastre este să iubim pe toţi fraţii noştri, că toţi sunt răscumpăraţi. Acesta va fi criteriul de judecată al vieţii noastre la răspântia cea din urmă, care va începe cu această gravă întrebare: „De ce n-ai iubit, dacă ai purtat numele Meu în rânduiala vieţii tale? De ce ai speculat iubirea altora, acoperindu-ţi păcatele tale, şi de ce ai dispreţuit pe cel neînsemnat, sărac sau suferind, când Eu, însângerat, scuipat şi bătut în cuie, am zis: «Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul», nu să vă urâţi sau să vă înstrăinaţi inimile faţă de celălalt? Şi de ce n-aţi dat, să izbăviţi pe fratele vostru sărac de ruşinea de a sta cu mâna întinsă?“.

Iată, deci, unde trebuie să fie mai întâi atenţia zilelor vieţii noastre pentru înfricoşata Judecată.

Monahul care nu-şi poate împlini tot canonul său călugăresc, nici făgăduinţele date la tunderea în monahism, ce fapte bune ar trebui să facă pentru a nu-şi pierde sufletul?

Să facă cu drag orice fel de ascultare, că mare este tăierea voii, sau măcar să nu se împotrivească şi să ştie că este urâciune înaintea lui Dumnezeu cârtirea. Să lupte să vadă pe toţi cu inimă de frate, să-i ajute în neputinţe şi să nu critice pe superiori şi nici pe alţii; dacă este începător, lucrul acesta este şi mai grav. Să fie mulţumit cu ce are şi să mulţumească cu umilinţă că stă în mănăstire, la atât de sigur adăpost.

Chiar dacă un frate sau monah nu este prea avansat în trăire, să stea cu toată statornicia în mănăstire şi să se spovedească cu gând înfrânt şi curat şi nu se va pune problema pierderii sufletului, că nu este puţin lucru sau neînsemnat să stai în mănăstire hotărât şi fără cârtire.

Spune în Pateric Sfântul Ishiron că cei ce vor trăi în veacul din urmă şi nicidecum lucrare nu vor avea, dar vor răbda până la sfârşit, aceia mai mari decât noi şi părinţii noştri se vor chema.

Oricum, va şti Bunul Dumnezeuă, dar nu vom îndrăzni să spunem că îşi vor pierde mântuirea. Stând monahul în mănăstire cu drag, chiar dacă există neputinţă multă, dar îşi smereşte inima, chiar dacă nu va primi după dreptatea divină şi nici mila şi darul nu le va avea, va avea însă marea milos-tivire a lui Dumnezeu la Judecată, căci mare este Dumnezeul părinţilor noştri. (arhim. Arsenie PAPACIOC, Convorbiri duhovniceşti, vol. 1)