Recent, a fost publicat volumul „Fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii”, editat de părinţii de la Chilia Românească a Sfântului Ipatie din Sfântul Munte. Cartea descrie înaintarea
Răspunsuri duhovniceşti: Inimă de fiu pentru Dumnezeu, de mamă pentru aproapele, iar pentru noi, inimă de judecător
De câte ori se face spovedania generală?
Dar dumneata dacă ai spălat o rufă bine, curată, şi dacă se mai murdăreşte, nu o speli din nou? Nu pui sodă şi leşie şi o pui la uscat? Precum cămaşa trebuie spălată, aşa şi sufletul trebuie spălat mereu prin deasă spovedanie. Sfinţii Părinţi, şi mai ales Sfântul Nicodim Aghioritul, avea o învăţătură pentru duhovnic: „Sfătuieşte-i, o duhovnice, la spovedanie deasă şi curată pe toţi“. O dată în an, se face spovedania generală din nou. Şi asta-i pentru smerenie şi pentru ca omul să nu uite neputinţele lui, cu care a supărat pe Dumnezeu. Sfântul Nicodim Aghioritul spune: „O dată pe an, în Postul Mare, este bine să faci spovedania generală. Ştii de ce? Pentru smerenie. Te ajută mult să-ţi aduci aminte păcatele. Eu mă mărturisesc, dar dracul mă face să uit păcatele mele. Dar eu, când fac spovedania generală, mi le face îngerul cât muntele în faţa mea“. Şi atunci, mai mult se apropie Dumnezeu de noi, când noi ne smerim din adâncul sufletului.
De aceea trebuie să ne pocăim, să ne pară rău. Pentru că Dumnezeu este atât de milostiv şi de bun, că nu mai ţine minte răul ce-am făcut, dacă noi ne întoarcem din toată inima şi ne mărturisim.
În bunătatea Lui cea fără margini, El ştie neputinţa noastră, că greşim cu voie şi fără voie, cu ştiinţă şi cu neştiinţă. Nu este clipă când nu greşim înaintea Domnului. Dar nimeni nu ştie firea omului mai mult ca Dumnezeu, căci El ne-a făcut din nimic. De aceea, cum ne întoarcem către El cu lacrimi, cu părere de rău, cu spovedanie curată, ne şi iartă. Cine are păcate mai grele trebuie să facă oleacă de canon, că Dumnezeu totdeauna este gata să ne primească şi să ne ierte, căci suntem zidirea Lui.
Nimeni nu L-a făcut pe Hristos să coboare din cer, decât mila Lui, dragostea Lui pentru oameni. I-a fost milă de neamul omenesc. Că atât de multă dragoste are faţă de neamul omenesc, încât auzi ce spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul născut, Fiul Său, L-a trimis în lume să mântuiască neamul omenesc“. Deci, să avem către Dumnezeu inimă de fiu şi să-L iubim din toată inima. Iar când am greşit ceva, îndată să cerem iertare şi să alergăm la mărturisire, că să-L împăcăm pe Dumnezeu, căci L-am supărat, că Domnul niciodată nu ţine minte răul. Dacă vede că ne-am întors, se întoarce şi El către noi. Să avem către noi inimă de judecător. Cum? Să ne judecăm. Oare, ce gândim noi îi place lui Dumnezeu? Ce vorbim noi oare îi place lui Dumnezeu? Ce fac eu acum oare îi place lui Dumnezeu? Şi îndată conştiinţa ne spune da sau nu. Căci de se va judeca omul pe sine, nu va cădea în judecata lui Dumnezeu! Să ne facem judecători nouă înşine: „Măi, aceasta nu-i bun ce fac, aceasta nu-i bun ce vorbesc; aceasta nu-i bun ce intenţionez eu să fac!“. Către aproapele să avem inimă de mamă. Ai văzut o mamă bună? Chiar dacă are copii mai mulţi şi dacă unul o supără, o necăjeşte în fel şi chip, ea are milă de toţi. Dacă vede că un copil de-al ei a căzut în apă şi se îneacă, sau în foc, şi strigă: „Mamă, nu mă lăsa!“, ea uită tot. Uită că a supărat-o şi se duce către dânsul şi-l scăpa, chiar cu riscul vieţii. Iată, aşa trebuie să avem şi noi inima noastră faţă de toţi. Să ne fie milă de toţi, şi de străini şi de ai noştri. Aşa cere Dumnezeu în Sfânta Evanghelie. (Ne vorbeşte părintele Cleopa, vol. 2)