Răspunsuri duhovniceşti: „Lacrimile întru rugăciune sunt semn al milei lui Dumnezeu“

Ce importanţă au lacrimile în rugăciune?

După învăţătura Sfinţilor Părinţi, lacrimile de după Sfântul Botez au mai mare putere decât Botezul. Căci Botezul curăţă păcatele cele făcute de noi mai înainte, iar izvorul lacrimilor curăţă şi păcatele de după Botez (Scară, Cuvântul 7, Pentru plâns). La fel şi Sfântul Isaac Sirul zice: „Lacrimile întru rugăciune sunt semn al milei lui Dumnezeu de care s-a învrednicit sufletul întru pocăinţa sa“ (Cuvântul 33; Filocalia, vol. X). Încă trebuie să ştim că lacrimile cele bune, unele se nasc din frica lui Dumnezeu, altele se nasc din dragostea de Dumnezeu, altele din pomenirea morţilor, altele din frica muncilor iadului şi a Judecăţii de Apoi, (Ibidem). Mai sunt şi altfel de lacrimi, numite mijlocii, adică fireşti, şi altele rele şi pătimaşe, anume cele din patimă, din ură, din mânie, din răzbunare etc.

De câte feluri este plânsul după Sfinţii Părinţi şi care este plânsul cel mai folositor?

După învăţătura Sfinţilor Părinţi, plânsul este de două feluri. Întâi, plânsul cu lacrimi de pocăinţă, care este şi cel mai bun. Al doilea plâns este întristarea minţii după Dumnezeu, cu mâhnire şi suspine de căinţă pentru cele greşite de om înaintea lui Dumnezeu (Scară Cuvântul 7).

Care este deosebirea între plâns şi întristarea inimii şi cum ajunge omul la căinţa şi mustrarea de sine?

Deosebirea între ele numai atâta este că plânsul cel dintâi este cu lacrimi, iar cel de-al doilea, adică mustrarea inimii, este fără lacrimi. Pentru a ajunge omul la căinţa şi la mustrarea de sine, mai întâi trebuie a se sili cu mare cercare a conştiiţei să ajungă a-şi cunoaşte neputinţa, nimicnicia şi greutatea păcatelor sale şi, mai ales, robia patimilor sufleteşti care-l stăpânesc, cum ar fi: iubirea de sine, nesimţirea, trufia, ura, răutatea, ţinerea minte de rău, făţărnicia şi altele de acest fel care sunt greu de cunoscut de om din cauza subtilităţii lor. Dacă omul va ajunge la adevărata cunoştinţă de sine, a ajuns la adevărată fericire, după mărturia care zice: „Fericit este omul care-şi cunoaşte neputinţa sa, întrucât cunoştinţa aceasta i se face lui temelie, şi rădăcină, şi începătură de toată bunătatea“ (Filocalia, vol. X, Cuvântul 25). (arhim. Cleopa Ilie, Convorbirea a treia)