Sfânta Scriptură oferă o paletă largă de termeni și înțelesuri, contextualizări și perspective diverse cu privire la raportarea existențială a cuvântului „lege” la realitatea socială, religioasă,
13 Noi, 2024
Răspunsuri duhovniceşti: „Ne numim părinţi şi maici pentru că ne naştem pe noi înşine prin tăierea voii“
Părinte, este bine să îndrumăm pe cineva la călugărie?
Este bine să le explici marea valoare a vieţii de mănăstire şi să-i laşi să mediteze singuri. Acesta este un uriaş drum pe cont propriu. Când zice: „Mă duc!“ şi „Nu mă duc!“, înseamnă că nu este bun de mănăstire. Când i-a venit focul, i-a luat inima foc, frige şi fuge încotro îl cheamă.
Un frate a vrut să se ducă la mănăstire. Avea şi viaţă îmbunătăţită, avea şi avere. A vândut-o, şi-a făcut bocceluţa şi a plecat. Când a ajuns la marginea satului, şi-a adus aminte că mai are de pus la punct o chestiune; s-a întors şi a mai stat o bucată de timp. Vă spun, când te-ai hotărât să te duci la mănăstire, nu te mai uita înapoi! Dracul este în stare să angajeze toată lumea de pe pământ să te întoarcă! Şi dacă te-ai dus, face orice ca să te scoată din mănăstire. Aşa de mare este monahismul!
Iar şi-a făcut bagajul, iar a ajuns la marginea satului şi iar a uitat ceva nefăcut acasă. Şi s-a întors din nou şi, la marginea satului, s-a dezbrăcat în pielea goală, a aruncat totul de pe el, şi fugi şi fugi înainte la mănăstire! Aţi văzut dracii?! Dumnezeu i-a descoperit stareţului să deschidă porţile mănăstirii pentru atletul lui Hristos. Stareţul aştepta şi el să vadă şi când a văzut... Vedeţi, se aprinsese inima în el. Deci, nu se poate să vină cineva cu „Mă duc“ şi „Nu mă duc“. Vă spun, la mănăstire se duce numai dintr-o necesitate sufletească, dintr-o nebunie pentru Hristos. Dacă nu e, încep ispitele mănăstirii şi nu rezistă fratele respectiv. Asta trebuie să urmărească cineva. Pentru că sunt un soi de ispite extraordinare, cărora nu le rezişti uşor, ci doar dacă ai plecat cu focul în inimă. Şi la mănăstire sunt veniţi neformaţi, needucaţi, şi depinde şi de motivul iniţial din care au plecat. Nu se merge la mănăstire dintr-o înaltă raţiune - ştiind că e foarte bine , ci dintr-o necesitate sufletească. Foarte mult urăşte satana mănăstirile. Numai faptul că stai aici nu-i convine dracului. Aici, fratele sau călugărul se mai adaugă, se îmbunătăţeşte; ca o găina care stă pe o grămadă de grâu şi nu are cum să moară de foame. Mai ciuguleşte şi ea ceva. La mănăstire faci tăierea voii. Ne numim părinţi şi maici pentru că ne naştem pe noi înşine prin tăierea voii. Deci, suntem părinţii propriilor noastre naşteri. Puţin lucru este să slujeşti lui Dumnezeu şi Maicii Domnului toată viaţa? Un pai dacă ridici de jos, pentru Hristos îl ridici şi primeşti plată. Noi, călugării, trăim prezentul. Şi dacă trăim prezentul, recuperăm trecutul şi cucerim viitorul. Noi trăim momentul; nu am grijă „ce voi face mâine“. Dacă trăiesc astăzi bine, şi mâine este harul lui Dumnezeu peste noi. Astăzi am trăit bine, mâine trăim iar bine. Deci, problema unei zile este problema unui timp foarte îndelungat. De asta m-a făcut să spun: orice clipă înseamnă un timp şi orice suspinare poate fi o rugăciune. (Dialog cu părintele Arsenie PAPACIOC)
.jpg)
