Răspunsuri duhovniceşti: Nu sunt călugări adevăraţi cei ce nu au toată lumea în inima lor

Sfântul Ioan Scărarul consideră lepădarea de lume prima treaptă a urcuşului duhovnicesc. Este necesară lepădarea de lume pentru orice creştin sau numai pentru călugări?

Sfântă Scriptură este pentru toată lumea, cu pasaje speciale pentru monahism: „Cine lasă tată, mamă, fraţi..., cine ia crucea şi-Mi urmează...“, e altceva. Vrei să fii desăvârşit? Atunci îţi recomand aceste lucruri. Însă lepădarea de lume poate să fie şi în sufletul unui mirean, în sensul că îşi vede de mântuirea lui şi se ţine de Hristos cu orice chip. Deci, şi pentru el este valabilă lepădarea de lume, de patimi. Noi, călugării, nu ne lepădăm de lume într-un sens exclusiv. Noi dorim cu orice chip ca lumea aceasta să fie ajutată de Dumnezeu şi, dacă ne punem în situaţia de rugători pentru lume, aceasta înseamnă că suntem alături de Hristos, deci, cândva şi undeva, ne putem numi „mântuitori“. Deci, nu desconsiderăm lumea. Nu există pustnicii valabile dacă nu ai toată lumea în inima ta! Toată lumea aceasta strigă cu orice chip: „Ajutor!“ Astfel, lepădarea se referă şi la cei din lume. Dacă, însă, e vorba să schimbi locul, nevoinţele, mentalităţile, atunci lepădarea se referă numai la monahi, dar cuvântul este valabil şi pentru laici. Pentru că acest cuvânt al Sfântului Ioan Scărarul l-a citit multă lume laică şi s-a întrebat: „Ce să fac?“, şi atunci, vrând-nevrând, oamenii s-au oprit de la anumite porniri rele. Şi nu numai atât, ci au vrut să se împlinească şi cu ei ceva bun. Şi atunci ei s-au folosit de cuvântul acesta, laici fiind. „Du-te în lume şi vezi ce-ţi mai trebuie“, a zis Dumnezeu unuia care a întrebat. „Ce-mi mai trebuie, Doamne, ca să fiu desăvârşit?“ Şi l-a trimis în lume. Şi l-a găzduit un oarecare ins cizmar. Cizmarul l-a primit cu mare plăcere, cu mare bucurie - cizmar care câştiga ce câştiga şi împărţea banii la săraci, la biserică şi la gospodăria lui; care mergea noaptea la biserică şi, spre uimirea celui ce-l urmărea, i se deschideau uşile bisericii singure, şi el nu ştia că este urmărit. Şi era laic. Avea soţie şi copii. Faţă de curiozitatea aceasta a lumii, aş vrea să întreb: „Unde se găseşte Antonie cel Mare? Unde se găsesc nevoitorii? Marii rugători unde se găsesc?“ În împărăţia lui Dumnezeu! Va să zică, este, mi se pare mie, deasupra multora. Şi era laic.

Sigur că Scriptura priveşte pe toată lumea. Căci, dacă spune: „Daţi la săraci“, spune laicului şi dacă spune: „Nu vă îngrijiţi de ce veţi îmbrăca, de ce veţi mânca“, se referă la toată lumea.

Aşa că, dragul meu, viaţa monahală este o viaţă cu totul deosebită, e o intrare în cer, cin îngeresc, iar îngerii sunt geloşi pentru că noi luptăm în trup cu neputinţele trupeşti ca să menţinem o identitate îngerească! Asta e altceva. Este aspectul desăvârşit. Se ating cote înalte, în situaţia în care se ating, însă nu e problemă raţională; este mai mult o problemă de afectivitate. Dar Scriptura se referă la toată lumea. Toată lumea a primit cele zece Porunci. Toţi trebuie să aibă o modestie, o dragoste pentru celălalt, pentru că, spus este, monahul înseamnă un creştin bun. Deci, orice om, când a plecat la mănăstire, era un creştin oarecare, dar a râvnit dincolo de dimensiunile omeneşti: a vrut o înfrânare, a vrut o dăruire a tuturor simţurilor numai pentru Dumnezeu.

Şi tocmai în aceasta constă lepădarea de lume: să doreşti foarte mult să iei crucea şi să o porţi cum a purtat-o Mântuitorul pentru mântuirea lumii, într-o formă de nebunie pentru Hristos. Te duci acolo unde te poţi pierde, ca să te poţi găsi, în sensul prefacerilor totale prin tăierea voii; e o mare bătălie, o luptă cu Dumnezeu, Care a creat voinţa liberă. (Dialog cu părintele Arsenie Papacioc)