Răspunsuri duhovniceşti: Plecarea din mănăstire este asemenea căderii luciferice

Ce trebuie să înveţe mai întâi duhovnicii pe ucenici, pe fraţii începători?

Socotesc că este bine ca mai întâi fraţii începători să cunoască marea însemnătate a monahismului, deci marea importanţă a transformării întregii lor fiinţe. Apoi să-şi învioreze inima şi să ştie că intrarea în mănăstire nu este un simplu refugiu pentru sufletele slabe sau pentru neputincioşi. Sfântul Vasile cel Mare se întreabă: „Care este cuvântul cel mai de vârf al Sfintei Scripturi, ca să-l pot ajunge?“. Şi îl remarcă acolo unde Mântuitorul spune tânărului bogat: „Vrei să fii desăvârşit? Lasă-ţi toate şi vino după Mine“. Iată un prim şi mare scop al călugărului - mergerea spre desăvârşire. Cine are această supraomenească dorinţă şi plecare este umplut de mari haruri şi aduce o veselie fără de nume îngerilor şi întregii împărăţii cereşti şi, mergând până la capătul vieţii strâns legat de acest temei al Sfintei Scripturi, va trăi şi în el veşnic, cu adevărat, o supraomenească bucurie.

Călugării se mai numesc „îngeri ai pământului“, „cin îngeresc“, „mirese ale lui Hristos“, „mucenicie albă“ şi parcă Sfânta Scriptură nu ar fi atât de îmbogăţită fără îndemnurile la o luptă sufletească spre desăvârşire ale acestor fiinţe omeneşti, care-s făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Este ştiut că totul este posibil, dacă vrei să mergi pe un drum atât de înălţător. Căci, dacă vrem să pornim, harul, adică puterea divină de sus, este cu tine nedespărţit, şi cine poate fi împotriva ta şi cine te poate birui dacă Stăpânul cerului şi al pământului este cu tine?

Iubite frate, care ai venit la slujbă îngerească în cinul monahal, nici o cinste nu este mai mare ca aceasta - adică să te dăruieşti şi să jertfeşti lui Dumnezeu în curăţenie tot ce este bun şi frumos, căci şi în mănăstire ţi se descoperă uşor chipul de cunoaştere al păcatului, adică a tot ce este urât.

Aici putem umbla cu grija să fim curaţi faţă de iubirea lui Dumnezeu. Aici şi numai aici te poţi încadra şi încinge cu autoritate în unele preafrumoase rânduieli care-ţi pot da un nume nou, o minte ascuţită şi o inimă dăruitoare ca să fii omul lui Dumnezeu, Care îţi pregăteşte să-ţi dea în dar întreaga Lui împărăţie. Aşa vei putea să calci peste diavolii care vor să te calce acum. Atotputernicul nostru Dumnezeu, Creatorul, Biruitorul şi Luminătorul a tot şi a toate, iubeşte inimile curajoase şi ne acoperă cu mireasmă necunoscută de lume şi, ca să nu ne descurajăm, zice cu drag, ca un Părinte preamult iubitor: „Cine se leagă de voi, de lumina ochilor Mei se leagă“.

Mănăstirea este un mic cer al pământului şi este o cinste pentru toată lumea pământului. Frumuseţea este că aici se pot cuceri cerul şi pământul, tot ce-i mai frumos, tot ce-i mult folositor, tot ce-i puternic, tot şi toate, pentru că-L cucerim pe Însuşi Dumnezeu, Care ni Se dăruieşte total.

De secole întregi s-a putut vedea că toate aceste preaplăcute „bune vestiri“ s-au putut împlini de oameni ca noi, că puterea unor astfel de oameni este de la Dumnezeu, Căruia Îi purtăm chipul şi asemănarea Sa şi Care ne-a îmbogăţit cu tot harul Său.

O întoarcere de la mănăstire spre lumea nepăsătoare, fără nici o explicaţie, spunem, va fi asemenea unei căderi luciferice. Sunt, frate creştine, crede-mă, două feluri de bucurii care nu se pot uni una cu alta. Tu nu vei putea a te bucura aici pe pământ de plăceri trecătoare şi vinovate, şi în cer a împărăţi cu Iisus Hristos. Atunci fărădelegea îşi va astupa gura sa. (Psalm 106, 42). (arhim. Arsenie PAPACIOC, Convorbiri duhovniceşti, vol. 2)