Răspunsuri duhovniceşti: „Rugăciunea sfâşie vălul de împietrire de pe inima noastră“

De ce se spune că rugăciunea este un dialog cu Dumnezeu, când în realitate vorbim numai noi?

E totuşi un dialog, pentru că Dumnezeu este Cel Care ascultă rugăciunile noastre. Când vorbim cu cineva, celălalt, care ascultă, consimte, aprobă ceea ce spunem noi. Sau, din când în când, cum se întâmplă, Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunea. Este un răspuns din partea lui Dumnezeu. Sau ne ascultă rugăciunea, şi atunci e un dialog, o comunicare, o comuniune cu El.

La un moment dat, ajung să spun rugăciunea mecanic, fără să ajungă la sufletul meu. Există o rutină în rugăciune?

E bine s-o repetăm atunci. S-o repetăm şi să facem un efort să ne gândim la ceea ce am spus; să cerem de la Dumnezeu această prospeţime a rugăciunii, atunci, pe loc, şi grabnic se întâmplă ceva cu noi.

Ce să fac dacă am inima împietrită şi nu simt nimic când spun rugăciunea?

Să ne căim pentru acest pustiu în care ne aflăm. Acolo, fiind la rugăciune. Să ne căim înaintea lui Dumnezeu: „Doamne, sunt ca un pământ fără de apă, pustiu şi nelucrat“, spune psalmistul. „Ajută-mă! Coboară harul Tău peste inima mea însetată de Tine!“ O rugăciune particulară, personală, se poate face atunci, pe loc, în taina inimii tale. Şi un examen de conştiinţă: pentru ce suntem împietriţi? Că de obicei păcatele noastre ne împietresc. Am făcut nişte lucruri rele, avem nişte oameni pe care nu-i putem ierta, inima noastră are un înveliş din acesta gros, din cauza urii împotriva aproapelui nostru. Şi ne rugăm să sfâşie Dumnezeu acest vid, să deschidă iarăşi această inimă: trebuie să o facă permeabilă pentru tot ceea ce se petrece în jurul nostru. Prin rugăciune sfâşiem nişte valuri sau întunecimi, învelişuri de pe mintea şi inima noastră. În jurul inimii noastre sunt mai multe învelişuri care ne fac nesimţitori la cuvintele lui Dumnezeu. Însă, prin rugăciune, aceste valuri se depărtează, se sfâşie, mintea noastră devine luminoasă, încât trebuie să punem accentul pe această apropiere de Dumnezeu; şi toate celelalte vin aproape automat, aproape firesc în viaţa noastră; de la Tatăl ceresc vin. Adică, să nu fie goluri în viaţa noastră, rugăciuni numai câte o zi sau câte o clipă, şi restul vieţii petrecut cu celelalte preocupări. Fiecare zi să fie marcată de rugăciune şi de celelalte ascultări, treburi omeneşti, şcolăreşti, studenţeşti. Fără această alternativă, viaţa noastră şchioapătă, e o viaţă bolnavă, o viaţă insuficientă, o viaţă ştirbă. Atunci toată grijă lumească putem să o lepădăm. Adică această căinţă pentru păcatele noastre, această rugăciune tainică către Dumnezeu să sfâşie acest văl de împietrire, de nesimţire în care suntem cuprinşi atunci. (arhim. Sofian BOGHIU, Sfaturi către tineri)