Răspunsuri duhovniceşti: Virtuţile nu reprezintă desăvârşirea creştină

Putem ajunge la o perfecţiune creştină?

Cea mai mare şi mai perfectă realizare spre care poate aspira omul este a se apropia de Dumnezeu şi a se uni cu El. Deci, dacă voieşti să citeşti aceste taine, întâi trebuie să ştii în ce constă viaţa spirituală a desăvârşirii creştine.

Fiindcă sunt mulţi care zic că viaţa de desăvârşire constă în postiri, privegheri, metanii, dormiri pe pământ şi alte asprimi de acestea ale corpului. Alţii cred că-i în progres şi-n multe moşteniri. Şi mulţi alţii socot că perfecţiunea este în rugăciunile mintale, în sihăstrie, retragere, tăcere şi viaţă de îndrumare, de formare, adică a trăi după o lege a cumpătării şi a măsurii.

Dar numai aceste virtuţi nu sunt desăvârşirea creştină pe care o căutăm noi, ci uneori ele sunt numai mijloace şi instrumente folosite de om, iar uneori sunt roada Sfântului Duh. Ele sunt instrumente puternice de dobândire a harului Duhului Sfânt. Nu-i nici cea mai mică îndoială, fiindcă vedem pe mulţi oameni virtuoşi că le întrebuinţează ca să câştige forţe şi putere împotriva păcatelor şi vanităţii, ca să fie fortificaţi contra ispitelor, să înfrângă pe duşmanul cel rău, adică poftele obişnuite. Ei uzează de aceste arme spre a se înarma cu ajutoare duhovniceşti necesare tuturor slujitorilor lui Dumnezeu şi îndeosebi novicilor, începătorilor, celor simpli, încât să fie capabili a primi darurile Sfântului Duh: „Duhul adevăratei cunoaşteri, spiritul sfatului şi al puterii, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul temerii de Dumnezeu“, cum le numeşte profetul Isaia (11, 2).

Dar este tot atât de sigur că aceleaşi acte sunt şi o roadă a Domnului şi produc „bucurie, dragoste, credinţă, cumpătare“, cum spune Sfântul Pavel.

Chiar şi aceste virtuţi enumerate pot produce în unii răutăţi mai mari, decât păcatele vădite, nu din cauza lor (fiindcă sunt cele mai sfinte în sine), ci din cauza celor care caută să urmeze propriilor îndemnuri şi dorinţe. Ei, văzând cum au plecat pe calea adevărată, nu luptă numai cu bucurie în aceste lupte ale corpului, ci merg după planul lor deşert, chiar după plăcerile Paradisului. (…) Dar în ce mari erori sunt şi cât de departe sunt de adevărata perfecţiune oricine poate înţelege din viaţa şi caracterul lor. Doresc a fi apreciaţi în orice împrejurare, ei sunt idioritmici în toate dorinţele lor, sunt orbi în toate afacerile lor, dar examinează cu grijă toate cuvintele şi faptele celorlalţi, iar dacă cineva se apropie puţin de dânşii cu o cinstire deşartă, pe care socotesc că o au, sunt foarte mulţumiţi. Ori, dacă cineva le reproşează aceste devoţiuni şi mărturii ce le practică (oprite de Dumnezeu), deodată se supără şi devin cu totul alţi oameni. Şi dacă Dumnezeu, dorind a-i aduce la cunoştinţa şi recunoaşterea de ei înşişi şi la adevărata cale a desăvârşirii, le trimite necazuri şi suferinţe, ori îngăduie a veni peste dânşii persecuţii, atunci îşi arată tainiţele inimii lor complet corupte de mândrie. (Sf. Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut)