Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Râsul unchiului Dudică

Râsul unchiului Dudică

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 11 Dec, 2020

Bunica Tudora îi dăduse numele ei. Dar toată lumea, începând cu ea însăși, îi zicea Dudică. Era fratele mai mare al tatei, singurul dintre toți care plecase din sat. Într-un alt sat, Răsmirești, unde intrase, cum se spunea și se mai spune încă prin partea locului, ginere în casă.

Mi se părea departe când eram copil, deși nu erau decât 8 kilometri între satul nostru și Răsmirești. Dudică era cel mai vesel unchi al meu. Mi-ar fi plăcut să-l văd în fiecare zi, pentru că mă făcea să râd, și pentru că-mi spunea mereu „Câinele soldatului”, singura poezie pe care o știa pe de rost, nu de la școală, ci de pe front, unde fusese mai mulți ani decât apucase să meargă la școală.

Era o zi de iarnă când a plecat unchiul Dudică din sat. Cu o sanie trasă de cai, fiindcă ningea, cum își amintea tata, cu nemiluita.

O zi de iarnă e și acum. N-a căzut încă zăpada. N-au căzut nici măcar toate frunzele din pomii de pe marginea drumului. Drumul dintre satul nostru și Răsmirești, pe care-l străbat singur la volanul mașinii, fără să mă grăbesc, pentru că cei 8 kilometri lungi de altădată s-au scurtat între timp, și aș vrea să nu ajung prea curând unde am plecat. Ca să-mi pot imagina că fac de fapt o călătorie prin timp, spre ziua aceea de demult, în care ningea fără milă, și Dudică se despărțea, tot fără milă, de ai lui, mutându-se printre străini.

Viscolește cu toți anii care-au trecut. Frunzele din pomii ce-mi ies în cale râd parcă în șoaptă de frunza care sunt. Cicoarea se uită cu o puzderie de ochi albaștri la cerul tulbure de deasupra. Răsar dintre văile molcome crânguri tinere de salcâmi. Un uliu scrie ceva nedeslușit pe cer.

Oare o să pot prinde din urmă sania pe care o mână prin viscol unchiul meu?

Doar timpul și cu mine suntem pe drum! Începe dintr-odată să se însereze.

O seară galbenă de care se face vinovat fratele tatei. Nu mă mai face, unchiule, să râd! mă pomenesc spunând în gând. 

Răsmireștiul începe, de când îl știu, cu cimitirul. Când ajung aici, seara se face fumurie. Opresc și intru să caut crucea lui Dudică.

Până și în moarte se ține bine unchiul meu. Pare să aibă chef de râs. Așa se vede în poza de pe cruce. Cred că încearcă să mă facă pe mine să râd.

Mă întreabă dacă am ajuns procuror. Eram în penultimul an de facultate, când l-am condus până aici. 

Da, îi răspund. Dar să știi că m-am lăsat demult.

Dintre toți frații tatei, doar el nu s-a întors în cimitirul din satul în care s-a născut.

Știi de ce am venit, unchiule? zic.

Ca să vezi dacă mai știu poezia aia, nu?

Nu, unchiule!

Atunci de ce? mă întreabă poza de pe cruce.

Ca să te rog să vii cu mine acasă.

Lasă, nepoate, că e bine și aici. Nici nu știi tu ce bine!

Și unchiul Dudică începe să râdă ca pe vremuri.

Râde cu toate frunzele crângurilor din împrejurimi.

Ar fi trebuit să se întunece, dar râsul său împiedică noaptea să coboare pe pământ.