Rătăcire

În ziua de Rusalii, cea mai frumoasă zi a copilăriei mele, căci era ziua când toată lumea mergea la oraș la bâlci, și mergeam și eu împreună cu mama, în ziua aceasta, despre care aveam să aflu mai târziu că e trecută în calendar cu numele de Rusalii, nu cu cel de bâlci, cum credeam, îmi puneam sufletul de sărbătoare, ce se deosebea de sufletul de fiecare zi prin faptul că era ca și cum zburam atunci când îl luam cu mine. Alt suflet, în afară de acestea două, nu mai aveam. Asta am crezut până săptămâna trecută, când m-am trezit, chiar în prima zi de Rusalii, cu un suflet greșit, încercând să mă mint că nu este al meu, dar era!
Mă aflam acasă, în curtea casei în care m-am născut. Puțin după ora prânzului, m-am pomenit cu un necunoscut în pragul casei. Căra cu el două sacoșe de rafie burdușite cu frunze de cireș și de vișin! Și încerca să-mi spună ceva, dar, cum vorbea dezlânat, nu prea înțelegeam ce. Părea să mă cunoască, pentru că-mi zicea pe nume. În cele din urmă, mi-am dat seama că-l cunosc și eu. Era nepotul unuia dintre frații bunicului meu dinspre mamă, despre care știam că se tulburase la minte și petrecuse ani buni (mai degrabă, răi) în câteva ospicii din țară.
Cum de aflase că sunt acasă, nu știu. Străbătuse destui kilometri din satul lui până la mine, trecând, fără să rătăcească drumul, peste un deal, o apă și printr-o pădure.
Pur și simplu n-am știut ce să fac, văzându-l. El, da. M-a luat în brațe și m-a pupat pe obraji. A scotocit apoi prin cele două sacoșe, scoțând câteva ouă. Sunt proaspete, mi-a spus. Le-am adus pentru tine!
Sunt singurele cuvinte pe care le-a rostit clar. Pe altele, fiindcă a spus mai multe, nu le-am înțeles.
Stătea cu sacoșele în mâini în mijlocul curții și râdea.
Poate c-ar fi trebuit să-l întreb dacă îi este foame, dar nu l-am întrebat. Sau dacă nu vrea să se așeze pe un scaun, să-și tragă sufletul, dar nici asta nu i-am spus.
Niciodată, dar niciodată n-am meritat atât de puțin sărbătoarea Rusaliilor ca săptămâna trecută! Căci m-am purtat ca un nemernic. Unul care și-a dorit, în minutele cât a stat acel musafir nepoftit în pragul casei, să-l vadă cât mai repede plecat.
I-am dat 20 de lei (Doamne, ce ieftin am putut să mă vând!), pe care el i-a primit bucuros și-a pornit, cu opriri repetate, spre poartă. Se oprea ca să-mi transmită urări de sănătate.
Eu nici măcar nu m-am urnit din loc. Nu m-am obosit nici măcar să-l întreb cu ce ajunge acasă.
Am văzut, când a ieșit pe poartă, c-a apucat într-o altă direcție decât cea la care m-așteptam.
Abia când am intrat în casă m-am dezmeticit. Cum de l-am lăsat singur? De ce nu i-am spus că-l duc eu până în satul lui cu mașina?
Am țâșnit iute pe ușă, ca să-l prind din urmă. Dar dispăruse.
Nu mi-a trecut nici acum rușinea. Tot încerc de atunci să înțeleg cum am putut să fiu atât de ticălos. Și tot încerc să mă iert, dar nu pot.
În ziua Pogorârii Duhului Sfânt, sufletul meu, spre rușinea mea și a lui, în loc să se înalțe, a rătăcit drumul, coborând!