Răul din inimă

Claritatea părinților duhovnicești pe care îi găsim în Pateric se naște din inima lor curățită prin asceză. Nu este o expresie a înțelepciunii cărților, ci a reflecției îndelungi sub auspiciile harului. Pentru părinții din deșert, Scriptura reprezintă o preocupare constantă. Chiar atunci când caută răspunsuri practice la problemele duhov­nicești, întrebările ori soluțiile se nasc tot din lectura textului biblic, conjugată cu experiența spirituală. Avva Pimen a fost întrebat: „Ce înseamnă să nu răsplătești răul cu rău?” Tema aceasta o găsim la Sfântul Apostol Pavel, care le spune tesalonicenilor: „Luați seama să nu răsplătească cineva cuiva răul cu rău, ci totdeauna să urmați cele bune unul faţă de altul și față de toți” (I Tes. 5, 15). Sfatul Apostolului este direct și lipsit de orice explicații. Asceții, care căutau să îl pună în practică pe cât se poate de bine, caută o tâlcuire a acestui cuvânt la avva Pimen. Acesta zice: „Patima aceasta are patru forme: prima de la inimă; a doua de la ochi; a treia de la limbă; a patra, să nu faci rău pentru rău. Dacă poți să-ți cureți inima, ea nu mai ajunge la ochi; dacă ajunge la ochi, ai grijă să nu vorbești; dacă vorbești, împiedică-te să faci rău pentru rău”.

Părinții deșertului au înțeles locul central pe care îl are inima în viața duhovnicească. Ea este locul prin excelență al gestației tuturor gândurilor și stărilor, acolo se nasc virtuțile, dar se și încuibează patimile. Toate luptele se petrec în inimă, etajul cel mai adânc al ființei. Ceea ce iese din inimă se descoperă în primul rând în privire și la nivelul reacțiilor corporale, care sunt oglinda cea mai fidelă a mișcă­rilor sufletești. Dacă inima nu a fost curățită, atunci este teribil de greu să fie blocate manifestările ei la nivel fizic. De altfel și reciproca este valabilă: curăția inimii strălucește irezistibil în ochii și pe fețele sfin­ților. Răul din inimă urcă apoi la limbă, zice avva Pimen, căci „din prisosul inimii grăiește gura” (Mt. 12, 35). Aici însă poate interveni cenzura. Dacă nu suntem mereu conști­enți de ceea exprimă chipurile noastre, putem să oprim limba de la a grăi răul. Iar după vorbă, urmează ultimul etaj, cel al faptei. E cea din urmă stavilă pe care ne-o putem pune. Tot acest mecanism se pune în mișcare de fiecare dată când ne confruntăm cu răul. Prima dată reverberează în inimă, care, ca un instrument fin, reacționează imediat. Dacă inima este curată, va învinge răul, dacă nu, se va declanșa un întreg proces. Răul suscită răul, îl alimentează, se hrănește cu rău. Ca Hidra, răul devine mai puternic când ceea ce i se opune este tot rău. Ciclul poate fi întrerupt doar prin bunătate.

Acesta este sensul cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: când răsplă­tești răul cu rău, nu faci decât să îl ațâți și să îl întă­rești, să îi dai consistență. Abia confruntat cu binele, răul se rare­fiază și își pierde forța, se disipează. Iar lupta aceasta trebuie dusă la toate nivelurile, pentru ca, în cele din urmă, să poată fi extirpat chiar din sălașul său ultim: din inimă.