Răutatea din spatele oamenilor

Viața spirituală este un lung război, o necontenită luptă pentru situarea în adevăr, pentru curățirea privirii de iluzii, pentru a te putea vedea așa cum ești. Avva Pimen, în stilul sentențios al părinților deșertului, pune un diagnostic: „Răutatea oamenilor stă ascunsă în spatele lor”. Forța acestei metafore este deosebit de puternică. Răutatea are mereu mecanisme rafinate de disimulare, nu se lasă observată. În clipa în care suntem conștienți de propria noastră răutate și micime sufletească, am câștigat deja o parte a războiului cu ea, dar tocmai această etapă este nemaipomenit de dificilă. Ceea ce pune aici avva Pimen în cuvinte, avva Moise Arapul a ilustrat prin purtarea sa în momentul în care a fost chemat să judece niște frați. Moise „s-a sculat și a venit cărând în spate un coș găurit, plin de nisip. Uimiți de apariția lui, frații l-au întrebat: «Ce înseamnă aceasta, părinte?» Bătrânul le-a răspuns: «Păcatele mele curg în spatele meu, eu nu le văd, dar vin astăzi ca să judec păcatele altuia»”.

Avva Moise făcea, așadar, o pledoarie pentru nejudecată și pentru asumarea răbdătoare a celorlalți, cu tot cu neajunsurile lor, pornind tocmai de la conștiința propriilor scăderi. Avva Pimen merge un pas mai departe, spiritul său se dovedește mai acurat. Bătrânul înțelege că răul se ascunde de noi, este așezat în spatele nostru. Mereu suntem orientați cu fața înspre răutatea celuilalt. Până la urmă, paiul din fața noastră este mai ușor de zărit și de criticat decât bârna imensă pitită în umbra noastră. Ar fi simplu de tot dacă identificarea propriilor răutăți ar cere din partea noastră doar bunăvoință și onestitate. Lucrurile sunt însă departe de a fi atât de simple.

Ajungi să te vezi așa cum ești, cu tot bagajul răutăților pe care le cari după tine inconștient, la capătul unui lung drum ascetic. Într-adevăr, primul pas pe această cale îl reprezintă dorința onestă și disponibilitatea de a te privi fără menajamente până în adâncul inimii. Dar acesta este doar începutul. Pe cale este nevoie de îndrumarea unui duhovnic sau a unui povățuitor. Acesta vine cu o privire binevoitoare, dar exterioară și obiectivă, care te ghidează. Apoi este nevoie de lumina harului, curățitoare, care se dobândește prin rugăciune. Părinții duhov­ni­cești, atunci când vorbesc despre efectele rugăciunii lui Iisus, pomenesc lumina pe care rugăciunea o aruncă în ungherele cele mai tăinuite ale sufletului. Abia în această lumină te poți vedea așa cum ești. Poetul și dramaturgul Visky András spunea într-un interviu că, dacă ți se pare că sufletul tău nu este întunecat, trebuie să te apropii mai mult de lumină. Cu cât te vei apropia mai mult, cu atât vor cădea mai degrabă camuflajele răului și vei putea privi așa cum ești. Abia atunci răul va înceta să se mai ascundă în urma ta. Dar să te poți privi într-o asemenea lumină cere foarte mult curaj: curajul de a te privi dezbrăcat de orice iluzii, de orice păreri de sine; curajul de a păși pe calea smereniei. Iar un asemenea curaj arată că deja procesul curățirii și, deci, al vindecării a început.