Râvna filocalică a stareţei Pavelina de la Mănăstirea Hurezi

Viaţa monahală din România interbelică a cunoscut o mare dezvoltare, mărturie în acest sens fiind obştile numeroase care făceau ascul-tare în mănăstirile înfloritoare presărate de o parte şi de alta a Carpaţilor, de asemeni programul riguros de rugăciune şi muncă al monahilor şi monahiilor care purtau în suflet dorul de a moşteni viaţa veşnică făgăduită de Domnul fiilor împlinitori ai poruncilor Sale.

Cu această sfântă năzuinţă a bătut la poarta Mănăstirii Hurezi, îndată după cel de-al Doilea Război Mondial, o tânără din Transilvania, născută dincolo de Sibiu, la Jina, pe o culme cu privelişte preafrumoasă, printre oameni păstrători ai vieţii patriarhale, cu legi vechi ţi-nute cu sfinţenie, în frică de Dumnezeu şi în respect pentru cei de alături. Credinţa ei puternică, transmisă în duh de mărturisitori ai legii drept-măritoare dincolo de munţi, a îndemnat-o să treacă Carpaţii precum fraţii ardeleni prigoniţi odinioară şi să caute sălaş în ctitoria Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, care îşi pregătise din vreme loc de odihnă pentru ziua când avea să se strămute la cele veşnice.

Mănăstirea Hurezi are, ca toate mănăstirile, taina şi frumuseţea ei, ce o înconjoară precum nimbul de lumină chipuri hieratice. În veacurile istoriei, această mănăstire voievodală şi-a adunat ucenicii aidoma principilor care chemau la ei oşteni viteji, neînfricaţi, care înţelegeau că nu e totuna „leu să mori ori câine-nlănţuit“. La Hurezi, ca şi la Neamţ ori în alte mănăstiri cu veche şi sfântă tradiţie, au venit novici din Transilvania, mai întâi pentru faptul că în locurile lor natale erau puţine mănăstiri iar apoi simţeau căldura ori bunăvoinţa fraţilor de acelaşi sânge şi credinţă cu ei.

Tânăra din Jina a găsit la Hurezi pacea inimii sale. Munţii şi pădurile din jur, asemănătoare cu cele din satul de obârşie, ascundeau frumuseţi negrăite dar şi taina rugăciunilor cetelor de sihaştri care au petrecut în adâncă smerenie, veacuri la rând, în Ţara Loviştei, considerată un loc sfinţit şi comparată cu Muntele Atos sau cu ţinutul ce înconjoară Ceahlăul, sălaş şi el din vremuri pierdute prin neguri al sihaştrilor rugători. Drumul către călugărie al tinerei novice a însemnat ani mulţi de ascultare, rugă şi adâncă smerenie. Sufletul ei curat a cunoscut bucuria rugăciunilor şi înălţimile cugetărilor sfinte. Obştea mănăstirii a devenit familia ei cu care s-a identificat. Acestea nu sunt simple vorbe, ci fapte adevărate, desprinse parcă din vechile cărţi îndrumătoare de suflete pe drumul isihiei. Hotărârile nedrepte ale decretului comunist 410/ 1959 au încercat să-i spulbere năzuinţele. Fără rezultat însă...

Alungată din mănăstire, n-a rezistat să stea departe de acel loc decât câteva zile... s-a întors pe înserat, de frică să nu fie văzută de oamenii legii, s-a aşezat lângă uşa chiliei stareţei Mihaela şi i-a spus că nu pleacă din mănăstire decât moartă. A plâns ceasuri la rând, n-a primit nici măcar strachina de mâncare, până când stareţa a găsit o cale de a o păstra totuşi la umbra mănăstirii.

A îmbrăcat haine obişnuite şi a lucrat împreună cu muncitorii de rând la moara mănăstirii. Se afla la o zvârlitură de băţ de vechea chinovie şi asculta glasul clopotelor şi cântecul maicilor, ce-i drept, împuţinate de încercarea vremurilor. Gestul ei poate fi înţeles doar în lumina unor trăiri intense, la fel cum focul unei candele e întreţinut mereu de untdelemnul curat cumpărat din vreme de fecioarele înţelepte. Când vremurile s-au mai liniştit şi vânturile n-au fost la fel de potrivnice, episcopul Râmnicului şi Argeşului, Iosif Gafton, a încuviinţat ca sora Parascheva Gagea să fie reprimită în soborul mănăstirii, cu ascultarea la cancelarie, arătând mereu evlavia şi râvna dintru început, păstrate, de altfel, până în ultima zi a vieţuirii în cinul călugăresc.

A fost tunsă în monahism târziu, după 30 de ani de ucenicie, timp în care a fost o adevărată pildă pentru vieţuitoarele de la Hurezi. S-a numărat printre străjile credincioase ale ctitoriei Sfântului Constantin Brâncoveanu şi a dorit mult ca surorile mai tinere să meargă pe aceeaşi îngustă cale care duce către ceruri. Sora Parascheva, devenită monahia Pavelina, a fost chemată, prin rânduiala lui Dumnezeu, la ascultarea de stareţă, dovedind în cei 20 de ani (1988-2008) o râvnă filocalică pilduitoare şi îndemnătoare la trezvie pentru toate celelalte surori.

Exemplul stareţei Pavelina este greu de egalat.

Nimic să nu fi realizat în timpul stăreţiei sale, şi tot ar fi mărturisit în favoarea ei sutele ori miile de slujbe şi rugăciuni înălţate în biserica mănăstirii (socotită pe drept cuvânt capodoperă universală).

Odată cu lucrarea duhovnicească, la Horezu s-au făcut adevărate minuni. O echipă de pictori competenţi a redat frumuseţea picturii, acoperită până acum de fumul aşezat odată cu trecerea veacurilor. S-au înălţat chilii noi, s-au restaurat ziduri vechi, mănăstirea intrând îndată după 1989 în circuitele turistice care aveau să pună în lumină nestematele ţinuturilor româneşti ascunse decenii la rând de regimul ostil Bisericii.

Stareţa Pavelina a primit delegaţii numeroase, prinţi, înalţi demnitari, oameni de cultură, specialişti în istoria artei, restauratori de vechi monumente, care au trecut de multe ori pragul mănăstirii.

I-a primit cu modestie, a vorbit rareori, şi atunci cu folos, şi-a făcut prieteni mai departe Liturghia şi rugăciunile stăruitoare.

Bunul Dumnezeu a rânduit ca ea să fie stareţa celei mai îndrăgite ctitorii a marelui voievod Constantin Brâncoveanul în vremea când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât trecerea martirului voievod în rândul sfinţilor, după mulţi ani în care poporul drept-credincios l-a aşezat sub icoane în lumina candelelor.

Stavrofora Pavelina de la Hurezi a trecut prin multe încercări, prin focul suferinţelor şi prin amarul unui drum lung, anevoios, şerpuitor, care ducea de fapt spre „culmea muntelui unde se află locul mântuirii“, după cum frumos spune Sfântul Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului.