Războiul începutului lumii

Mareșalul ce se afla în fruntea armatei și-a luat primul viața, pentru a le da generalilor de înțeles că e vorba de un ordin pe care trebuiau să-l urmeze, ca să nu fie trimiși în fața curții marțiale, iar de aici, în fața plutonului de execuție.

Ce nu face omul, fie el și general, de frica morții! Coloneii s-au luat după generali, maiorii după colonei, căpitanii după maiori, locotenenții după căpitani, sergenții după locotenenți, iar soldații după sergenți. S-a rostogolit ordinul de sus în jos cu viteza glonțului. Asta în ce-i privește pe ultimii. De la generali spre căpitani, s-a dus cu viteza aruncătorului de grenade, iar de la mareșal spre generali, cu cea a ghiulelei de tun.

Mareșalul își trăsese cu ditamai racheta intercontinentală în cap.

Ce nu face un mareșal când își pune ceva în minte! Minte ce se împrăștiase pe câteva continente. Cea a generalilor, care aleseseră tunurile să-și spulbere creierii, n-ajunsese atât de departe. Abia ce trecuse granițele țării. Ale țării pe care tocmai o invadaseră. Nu înțelegea nimeni de ce-și puseseră cotropitorii așa din senin capăt zilelor, când ar fi fost mai normal să facă asta cei cotropiți. Aveau și aceștia tot un mareșal în fruntea lor. Urmau, în ordine descrescătoare, un pluton de generali, un batalion de colonei, un regiment de maiori, o divizie de căpitani și locotenenți, un corp de armată de sergenți, apoi soldați câtă frunză și iarbă, frunza și iarba de la ei de acasă, ce erau, dacă era să le compari, mai puține decât iarba și frunza din țara armatei invadatoare. Poate că punând la microscop o picătură din sângele ce curgea în valuri pe câmpul de luptă, aveau să afle de ce luaseră cotropitorii o hotărâre atât de nebunească. Pentru ei! Altminteri, binevenită, de-a dreptul grozavă pentru țara invadată și chiar pentru pacea lumii.

În timp ce se apropiau cu bărcile de tranșeele ina­mice, numai așa puteau să înainteze spre ceilalți, au văzut că sângele de sub bărci o ia la fugă. Au crezut la început că de frică, dar el fugea, de fapt, de rușine.

Nu se mai pomenise niciodată un astfel de caz. Se mai rușinase și în alte rânduri sângele, dezicându-se în felul acesta de războaiele ce îl făcuseră să înece pământul, dar o armată atât de mare care să-și ia singură viața nu se mai văzuse nicicând.

Chiar dăduse comandatul ei un asemenea ordin? Soldaților atacați nu le venea să creadă că din învinși deveniseră brusc învingători. Nu aveau însă timp să se bucure. Căutau creierul mareșalului vrăjmaș, însă nu-l găseau pe nicăieri.

Nu mai rămăsese nimic din fostul mareșal. Și nici din generali și colonei. Doar trupurile soldaților scăpaseră întregi. Le stătea bine ca oameni morți. Deveniseră zâmbitori. Le lipsea doar roșeața din obraji ca să zici că sunt vii. Erau însă roșii în colțul gurii și pe la tâmple. Soldații rămași în viață le-au săpat cu mare drag gropile. Dar le-a fost și un pic de teamă. Nu din cauza morții ce era atât de multă și atât de peste tot. Se obișnuiseră cu ea. Le era un fel de mamă. Una vitregă, ce-i drept. Se gândeau bieții de ei ca nu cumva din leșurile puse în pământ să răsară noi soldați peste un an sau mai mulți. Mai cu seamă că se pornise și ploaia. Și picăturile de ploaie le curgeau pe obraji, astfel că părea, azvârlindu-i în groapă pe băieții aceia de același leat cu ei, că i-a podidit plânsul. Dar nu plângea nimeni, deși fiecare credea, privindu-l pe cel de lângă el, că da. Poate că se gândește la mamele morților, ziceau, și iertau lacrimile de plâns ale ploii de pe obrajii celui de alături.

Una dintre picăturile de ploaie, ce nu voia deloc să cadă pe pământ, striga spre trupurile lipsite de viață ale celor de pe câmp: Ați găsit ce-ați căutat! Noroc cu inima gânditoare a gloanțelor trase din puștile voastre. S-au întors la timp din drum! Gloanțele adică, fiindcă chiar asta făcuseră, se întorseseră!

Un gropar soldat a auzit-o. Și i-a spus unui sergent, iar acesta unui colonel. Colonelul a raportat unui general. Însuși generalului care înțelegea limba picăturilor de ploaie. Ce vrei să spui?, a întrebat acesta, deslușind pe loc vorbele ce veneau amestecate cu ploaia de sus. Ce s-a întâmplat!, i-a răspuns vocea picăturii aceleia. Spune atunci!, i-a cerut generalul, cu blândețe în glas, ca să nu se creadă cumva că-i dă ordin, situație în care picătura de ploaie n-ar mai fi scos o vorbă, grăbindu-se să se întoarcă în cer, urmată de celelalte picături, știindu-se cât se poate de bine faptul, nu doar printre generali, ci și în rândul soldaților, că ploii, ca și ninsorii, ca și vântului și norilor, ba chiar și cerului senin, nu-i plac defel comenzile militare.

S-a întâmplat, a continuat încrezătoare picătura de ploaie, ca gloanțelor să li se facă milă de cei spre care erau trimise și-au pornit înapoi spre țestele celor ce le trimiseseră. Tot așa grenadele, ghiulelele de tun și racheta. După rangul fiecăruia. N-a existat nici un ordin. Ci un fel de revoltă. Una pornită din milă și din dorința de a face un strop de dreptate. Cui?, a făcut generalul ochii cât cepele.

Omului, în general, a răspuns picătura de ploaie. Și zilei de mâine, ce se tot întreba dacă e cazul să mai vină.

Terminând de spus toate acestea, picătura cu pricina și-a dat drumul în jos, căzând nu pe pământ, ci în ochii deschiși ai soldaților morți, care s-au pus, cât erau ei de morți, dintr-odată cu toții pe plâns.