Realitatea

Atunci când, fiind copii, am fost chemaţi în cabinetul directorului la muştruluială pentru şotiile făcute, am văzut în cel din faţa noastră doar funcţia lui. Directorul nu era pentru noi un om, ci era director, la fel cum ar fi fost un poliţist, un funcţionar, un procuror sau un medic. Nici nu ne trecea prin minte că în el există şi altceva.

Evgheni Evtuşenko, un scriitor rus contemporan, are o poezie foarte bună în care descrie profesorul văzut cu ochii unui elev.

Elevul îl urmăreşte şi se întreabă: „Ce se întâmplă, ce e cu el astăzi? Tocmai a comis două greşeli la înmulţire, a rupt creta, s-a oprit şi a şters totul, deşi ne spusese să copiem de pe tablă ceea ce tocmai a scris.“ Şi tot aşa. La sfârşitul poeziei vedem profesorul ieşit în curte, uitând să-şi ia paltonul şi pălăria. Nimeni nu ştie ce se petrece de fapt. Doar ultima propoziţie a poeziei dezvăluie misterul: „Pe profesor l-a părăsit soţia.“

Da. Cam aşa ne comportăm  noi. Şi cu oamenii şi cu Dumnezeu. Pe oameni nu încercăm să-i vedem aşa cum sunt ei în realitate, nu-i înţelegem în neputinţele lor, în limitele lor. Iar în privinţa lui Dumnezeu, adunăm nişte frânturi de cunoştinţe despre El, nişte şabloane unde căutăm să-L încadrăm şi ne aşezăm la rugăciune nu în faţa Dumnezeului celui Viu, ci în faţa unui idol cules din imagini şi noţiuni. A intra în realitate tocmai asta înseamnă: să fii conştient de tine şi de cel care se află în faţa ta: fie el om sau Dumnezeu.