Recunoştinţa, tot mai rară, indiferenţa, tot mai prezentă

Fiind pelerin în Țara Sfântă, am ajuns într-una din călătorii la granița dintre Samaria și Galileea, într-o localitate despre care nu aveam informații suplimentare. Situat în apropierea câmpului Armaghedon și nu departe de cetatea Meghido, satul Burkhin adăpos­tește o biserică închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, pentru o comunitate mică de creștini, dintre care câteva familii păstrează credința ortodoxă. În preajma bisericii sunt casele creștinilor săraci, care așteaptă îndelung câte un preot care vine, uneori, să oficieze slujbe. Sacerdoții sosesc din Galileea, Nazaret, Tabor sau Ierusalim pentru a-i bucura cu prilejul marilor sărbători, prin săvârșirea Dumne­zeieștii Liturghii.

În zona respectivă sunt două biserici, construite în preajma peșterii unde altă­dată erau îndepărtați, la periferia so­cie­tății, leproșii. Aceștia erau aruncați de deasupra, printr-un orificiu, iar după ce ajungeau înlăuntrul peșterii nu mai puteau ieși. Erau, pur și simplu, con­dam­nați la moarte.

Trecătorii, rudele sau apropiații veneau când și când să se intereseze dacă mai trăiesc și să le aducă puțină hrană. Nu puteau să-i întâlnească direct, să-i atingă ori să-i îmbrățișeze. Era o dramă, printre multe altele întâlnite în lumea de atunci. Astăzi, locul este deschis pelerinilor…

Am relatat aceste detalii cu privire la satul Burkhin deoarece textul Evangheliei din Duminica a 29-a după Rusalii, care ne vorbește despre modul în care Mântuitorul Hristos a tămăduit în chip minunat zece leproși, mi-a amintit de drama oamenilor suferinzi în acea vreme de cumplita maladie.

Mântuitorul trecea prin acea zonă, când bolnavii, auzind despre El, I-au cerut insistent să-i ajute. Ce se întâmpla cu ei era cumplit, înfățișarea le era desfigurată, nu mai aveau urechi, nas, mâini sau picioare. Întâlnirea cu ei însemna o serioasă introspecție despre fragilitatea ființei umane. Mântuitorul i-a vindecat, deși nu toți erau de același neam: nouă iudei și unul samarinean.

Cu toate că samarinenii erau detes­tați de către iudei, suferința îi unise, momentele cumplite de durere spiritua­lă prin care treceau au ridicat barierele, care, în mod obișnuit, existau între cei ce aparțineau neamurilor diferite. Mântuitorul a vrut să-i arate pe cei cu inimă bună, precum și pe cei fără re­cu­noștință, împietriți. Cei mai mulți au auzit cuvintele Lui și au văzut minunile și faptele Sale, pe care nimeni altcineva nu le-a săvârșit vreodată.

Leproșii erau considerați necurați, după cum prevedea Legea lui Moise. Erau alungați din comunitate și din familie. Cu toate acestea, Hristos Domnul, din compasiune pentru situația lor dramatică, intră în dialog cu ei, oferindu-le mult așteptata minune a vindecării.

Nimeni nu se milostivise spre ei vreodată. De fapt, nici nu prea se putea face ceva, căci un lepros era condamnat la moarte, iar până la sosirea ceasului plecării din această lume, chinurile și izolarea, refuzul familiei și al apropia­ților erau foarte greu de suportat.

Domnul Hristos le-a zis: Duceți-vă și vă arătați preoților. Dar, pe când ei se duceau, s-au curățit (Luca 17, 14). Preoții constatau dacă cineva s-a vindecat sau nu și, de obicei, astfel de tămăduiri erau considerate minuni sau lucrări ale lui Dumnezeu. De aceea, după ce sacerdoții certificau minunea, cel vindecat aducea jertfă, în semn de recunoștință pentru tămăduirea primită.

Iisus le-a poruncit să meargă și să aducă mărturie înaintea preoților și a căpeteniilor iudeilor, care, de obicei, erau împotriva Lui. Hristos le-a dăruit vindecarea, folosindu-Se de obiceiul întâlnit la iudei de a se arăta preoților, rugători către Dumnezeu și cunoscătorii întâmplărilor vieții în fața oamenilor. Și pe când erau într-una din cetăți, iată un om plin de lepră; văzând pe Iisus, a căzut cu fața la pământ și I s-a rugat zicând: Doamne, dacă voiești, poți să mă curățești (Luca 5, 12).

După vindecarea pe care Mântuitorul le-a dăruit-o, cei nouă iudei vindecați au căzut în uitarea lipsită de recunoș­tință și nu s-au mai întors să aducă slavă lui Dumnezeu, așa cum a procedat cel de alt neam, samarineanul izbăvit în chip minunat de boala leprei.

De câte ori nu ne asemănăm iudeilor vindecați de lepră? Cât bine ne face nouă Dumnezeu, ne oferă bucurii și negrăite stări de binecuvântare, vindecare și liniștire, iar noi, nepăsători și nerecunoscători fiind, uităm să aducem slavă, mulțumire și cinste. Ne asemănăm leproșilor lipsiți de sentimente, uitându-L pe Cel căruia Îi datorăm toate!

Sunt oameni importanți din neamuri alese, din familii cunoscute și recunoscute care nu arată niciodată recunoș­tință; sunt însă și oameni de la care nu te aștepți, dar care manifestă atenție și aduc cinstire lui Dumnezeu și persoanelor de la care au primit o binefacere.

Domnul Hristos i-a trimis pe cei leproși înaintea preoților, întrucât aceștia erau cei care, după anumite semne, recunoșteau atât pe cei bolnavi de lepră, cât și pe cei care își redobândiseră sănătatea. Așa cum prevedea Leviticul (capitolul 13), aceștia erau obligați să aducă darul poruncit de demult.

Samarinenii erau disprețuiți, cum știm din alte momente ale propovăduirii Mântuitorului, fiind amestecați cu asirienii, fapte consemnate în cartea a IV-a a Regilor, capitolul 17.

Evanghelia celor 10 leproși aduce în discuție atitudinea pe care o avem față de Dumnezeu și față de aproapele nostru. De câte ori nu avem aceeași stare de nerecunoștință, de depărtare și uitare față de Domnul? Deși cerem insistent, în fiecare zi, lucruri care ne sunt sau nu de folos, constatăm că uităm să mulțumim. Cei nemulțumitori nu primesc alte daruri de la Dumnezeu, pe când cei care nu uită să-I mulțu­meas­că au de la cerescul Tată daruri mari.

Sunt diferite abordări privitoare la recunoștință. Un dicton afirma: Fă binele și aruncă-l în mare, căci într-o zi te vei întâlni cu el! Dumnezeu nu rămâne nimănui dator. Chiar dacă oamenii nu știu să răsplătească, Dumnezeu nu uită și într-o zi va arăta marea Sa milostivire.

Uneori, oamenii pe care i-ai ajutat mai mult, cărora le-ai dăruit din atenția, dragostea și bunurile tale, oferindu-le sprijin spiritual și material, neavând puterea de a recunoaște și de a iubi, pot deveni potrivnicii tăi.

Recunoștința este specifică oamenilor care înțeleg dincolo de cuvinte și situații, care au bună creștere și suflet mare. Dumnezeu nu uită să le răsplătească, adăugând bunătate la bunătatea lor și iubire la iubirea lor.

Părinții Bisericii au spus că bună­voința și recunoștința nu se prea întâl­nesc la oamenii care nu cunosc cuvintele evanghelice. De multe ori primim re­cu­noștință de la cei care nu ne aș­tep­tăm, chiar și de la necuvântătoare. Sunt pline cărțile filocalice de mărturisiri tulburătoare din viața unor sfinți, asemenea Sfântului Gherasim de la Iordan. Marele nevoitor i-a scos unui leu un spin mare din piciorul infectat, iar acesta a rămas lângă el, slujindu-l până la sfârșitul vieții și murind, apoi, pe mor­­mântul cuviosului.

Mântuitorul le-a spus ucenicilor: primim daruri de la Dumnezeu, dar uităm să mulțumim pentru că doar El face să răsară soarele și peste cei răi, și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți (Matei 5, 45). Chiar dintre ucenicii Mântuitorului unul a fost nerecunoscător, deși se afla în această înaltă vrednicie. Și-a arătat nerecunoștința pentru ce a învățat de la Mântuitorul, L-a vândut și L-a dat în mâna celor care-L urmăreau demult. La fel s-a întâmplat cu cei care lucrau în vie (Matei 21, 33-46).

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: Mulțumiți totdeauna pentru toate, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu și Tatălui (Efeseni 5, 20).

Mântuitorul Hristos a dat o pilduitoare lecție de recunoștință în timpul lucrării Sale mântuitoare. De multe ori, după săvârșirea minunilor, Își îndrepta privirile către Părintele Său, rostind cuvinte de recunoștință: Părinte, Îți mulțumesc că M-ai ascultat (Ioan 11, 41).

Cea mai înaltă formă de recunoștință pe care o putem aduce lui Dumnezeu este Sfânta Liturghie. Nu înseamnă că faptele bune, aducerea aminte, semnele de neuitare și prețuire pentru cei care ne-au făcut bine nu sunt importante, dar Dumnezeiasca Liturghie este dea­supra tuturor formelor și formulelor pe care le-am putea găsi pentru mulțumi­rea adusă lui Dumnezeu.

Cuvântul euharistie, din limba greacă, înseamnă mulțumire, recunoștință. Părinții Bisericii, încă din primele veacuri, când s-a conturat învățătura creștină și s-au alcătuit cele mai frumoase rugăciuni, au adunat înlăuntrul Sfintei Liturghii înaltele trăiri, conturând prețiosul dar pe care-l putem oferi Mântuitorului Hristos.

În centrul Sfintei Liturghii se află cuvintele pe care Mântuitorul le-a spus ucenicilor, cu puțin timp înainte de Pătimirile Sale, dar mărturisim mereu, cu vrednicie și cu dreptate este a ne închina Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Treimii celei de-o ființă și nedes­părțită. Mărturisim, în rugăciunile pe care le rostim în fața lui Dumnezeu și prin ectenii, adevărul care trebuie să ne lumineze întreaga activitate: Toată viața noastră lui Hristos, Dumnezeu, să o dăm!

Participarea la Liturghie este cel mai important dar și cea mai înaltă formă de recunoștință pe care o aducem lui Dumnezeu. Cei care au reușit să pătrundă frumusețile și înălțimile Sfintei Liturghii au devenit oameni noi, apropiindu-se de Dumnezeu și mărturisind că nu mai pot trăi fără ea!

Constatăm din Evanghelia vindecării celor 10 leproși că Mântuitorul S-a mâhnit, întrucât doar un procent atât de mic raportat la numărul celor vin­decați s-a întors către El, mulțumindu-I. Aceeași raportare disproporționată este întâlnită și în contemporaneitate! Dintre cei mulți, dăruiți cu daruri, tot mai puțini se întorc să-I mulțumească lui Dumnezeu.

Trebuie să avem puterea de a recu­noaș­te că suntem restanțieri la această înaltă stare la care ne cheamă Evanghelia. Să ne întoarcem către Dumnezeu pentru a-I mulțumi, să spunem tuturor cât bine ne-a făcut El.

Să răspundem iubirii și atenției Lui! Să fim mulțumitori, ființe euharistice, care se înalță către Dumnezeu, dorind a primi darurile Sale cele bogate, nu doar din lumea aceasta, ci mai ales din netrecătoarea Sa Împărăție.