Recuperarea din păcat

În Noul Testament, Hristos nu teoretizează asupra păcatului. Să luăm ca exemplu episodul femeii adultere din Evanghelia după Ioan, capitolul al optulea. Atunci când iudeii voiau să o lapideze pe femeia desfrânată, după ce ei au plecat rușinați, Domnul i-a spus femeii doar câteva cuvinte: „Nu te osândesc nici Eu. Mergi, de acum să nu mai păcătuiești”. Hristos pune accentul pe convertire, pe schimbare, pe recuperare. Meditația de astăzi își propune să abordeze tocmai această temă a recuperării, a ridicării din păcat.

Foarte rari sunt oamenii care se socotesc pe sine a fi mai prejos decât tot restul lumii, mai lipsiți de virtuți și mai păcătoși decât ceilalți. De cele mai multe ori judecăm așa: greșesc și eu, dar ca el, ca acela de lângă mine, în nici un caz.

A pretinde de la cei cu care intrăm în contact să fie sfinți e nerealist și ipocrit. Cine suntem noi să facem această departajare? Dar fie și așa, să fim noi etalonul vieții curate. Dacă am accepta lângă noi doar oameni infailibili, nu ar mai exista nimeni în jurul nostru. Însă aceasta este o utopie. În lume există două categorii de oameni, păcătoși nepocăiți și păcătoși iertați.

În romanul lui Dostoievski „Frații Karamazov” se povestește că Alexei, tulburat de purtarea tatălui său, Feodor Pavlovici, îi spune că Dumnezeu are să-l judece pentru faptele lui. „Da”, răspunse tatăl care în roman reprezintă tipologia omului depravat, dar tot Dumnezeu mă va și înțelege. Numai Dumnezeu ne înțelege deplin și ne cunoaște de la un capăt la celălalt. Numai El ne poate judeca.

Femeia păcătoasă care a dat 300 de dinari pe mir a dat, de fapt, ce avea ea mai de preț pentru răscumpărarea sufletului său. A dat avutul său material ca să scape de ceea ce o apăsa spiritual. Ea știa că există ceva mai valoros decât viața ei de păcat. Și avea dreptate. Infinit mai scump decât mirul de 300 de dinari era iertarea dobândită de la Mântuitorul. Mirul turnat pe capul lui Iisus a reprezentat actul supremei iubiri făcut de un suflet care trăise abisul păcatului, dar care văzuse în apropierea de Mântuitorul șansa recuperării ei.

Ucenicii s-au mâniat pentru ceea ce a făcut femeia, dar Hristos i-a liniștit, spunându-le să nu-i facă supărare, căci ea săvârșea un gest profetic, Îl ungea pe Domnul, care peste două zile avea să moară pentru omenirea păcătoasă.

De multe ori, Sfinții Părinți asemuiesc Biserica cu corabia lui Noe. Așa cum cei care au intrat în corabie au fost mântuiți de la pieire, la fel și cei care intră în Biserică astăzi sunt mântuiți de păcat și de moartea cea veșnică. Dar lucrarea Bisericii este mai înaltă și mai binefăcătoare decât cea a corabiei lui Noe, fiindcă, sub îndrumarea lui, în corabie au fost luate animale sălbatice care tot sălbatice au fost lăsate să iasă pe pământ.

Dar Biserica, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, sub domnia lui Hristos, ia păcătoșii și-i preface în sfinți. Cocoșul a intrat în corabie cocoș, și tot cocoș a ieșit. Lupul a intrat în corabie lup, dar tot lup s-a întors pe pământ. Atunci însă când cineva intră în corabia Bisericii cocoș, iese porumbel. Intră lup și iese oaie. Intră omidă și iese fluture. Adică făptură nouă. La fel ca femeia păcătoasă.