„Religia noastră să nu fie numărată printre organizaţiile interzise“

În primele secole de la întemeierea Bisericii, a fi creştin însemna un act de curaj şi o mărturie continuă a credinţei în Mântuitorul Hristos. Nici tradiţia, nici obişnuinţele, nici opinia publică şi nici autorităţile acelor vremuri nu favorizau în vreun fel religia creştină, membrii acesteia fiind urmăriţi, blamaţi şi, nu de puţine ori, torturaţi şi ucişi pentru credinţa lor. Mai mult decât atât, puterea imperială romană a decretat, în numeroase rânduri, adevărate campanii de persecuţie împotriva creştinilor, consideraţi vinovaţi pentru toate relele abătute asupra imperiului prin refuzul lor de a venera zeităţile şi, mai ales, chipul aşa-zis divin al împăratului. Textul prezentat în continuare a fost scris de un apologet creştin, Tertulian (155-222 d.Hr.), care a încercat prin scrierile sale să corecteze viziunea falsă şi dezonorantă asupra creştinilor. El schiţează în puţine cuvinte, dar cu o deosebită forţă persuasivă, semnificaţia atitudinii creştinilor în raport cu autorităţile publice: creştinii se supun şi chiar se roagă pentru acestea, dar pretind în schimb libertatea de a-L venera pe Dumnezeu Cel Unic, Mântuitorul.

Suntem aceiaşi faţă de împăraţi, ca şi faţă de aproapele nostru. Căci a voi răul, a-l face, a vorbi de rău, a gândi rău de cineva, ne este deopotrivă oprit. Ce nu ne este îngăduit faţă de împărat nu ne e nici faţă de altcineva; ce nu se cade faţă de nimeni, cu atât mai mult nu este permis faţă de împărat însuşi, care este atât de mare prin harul lui Dumnezeu.

Dacă, aşa precum am spus, ni se porunceşte să iubim pe duşmani, pe cine avem să urâm? De asemenea, dacă ne este oprit să ne răzbunăm, la rându-ne, împotriva acelora care ne vatămă, ca să nu fim deopotrivă vinovaţi ca ei, pe cine atunci am putea să vătămăm? Dar despre acest lucru voi înşivă puteţi mărturisi. De pildă, de câte ori nu v-aţi ridicat cu cruzime împotriva creştinilor, uneori din însăşi pornirea voastră firească, alteori împinşi de legiuirile voastre? De câte ori, chiar fără a mai aştepta vreun semn măcar din partea voastră, mulţimea duşmănoasă din proprie pornire se aruncă asupra noastră cu pietre şi foc? Cu o furie asemănătoare celei din timpul bacchanalelor, nu sunt cruţaţi creştinii nici morţi, căci sunt smulse din liniştea mormântului, din refugiul aşa-zis al morţii, cadavre de creştini descompuse, de nerecunoscut, sunt ciopârţite şi li se aruncă în toate pieţele membrele.

„Nu ne permitem să răsplătim răul cu rău“

Cu toate acestea, pentru asemenea nelegiuiri, ce răzbunare aţi văzut voi din partea unor oameni aşa de uniţi şi aşa de curajoşi, până la moarte, când o singură noapte cu puţine torţe aprinse şi ar fi de ajuns să ne plătim răzbunarea, dacă şi noi ne-am permite să răsplătim răul, cu rău? Dar, departe de noi gândul ca o religie divină să se răzbune prin focul omenesc, ori să se plângă de suferinţele prin care este pusă la încercare! Dacă am voi să ne purtăm ca duşmani hotărâţi, pe faţă, nu numai ca unii ce ne-am putea răzbuna pe ascuns, oare ne-ar lipsi nouă puterea numărului şi a forţelor? Adică sunt ei mai numeroşi maurii, marcomanii şi parţii chiar, neamuri oricât de mari ar fi ele, însă cuprinse într-un singur loc, în hotarele lor, decât neamul întregului pământ? Suntem de ieri şi, totuşi, am ajuns să umplem pământul şi toate ale voastre: oraşele, insulele, fortăreţele, municipiile, locurile de întâlnire, taberele militare chiar, triburile, adunările electorale, palatul, senatul, forul. Numai templele vi le-am lăsat vouă.

Am putea să numărăm pe degete armatele voastre: creştinii unei singure provincii şi ar fi mai numeroşi! La ce război n-am fi putut fi noi destoinici, gata de luptă, chiar de am fi fost neegali în forţă, noi care ne lăsăm a fi ucişi cu atâta voie bună, dacă în legea noastră n-ar sta scris să îndurăm mai bine moartea, decât să omorâm pe alţii? Dar şi fără a mai pune mâna pe arme şi fără să ne răsculăm, am putea totuşi lupta împotriva voastră separându-ne de voi, prin ura despărţirii de voi. Pentru că, dacă o aşa de mare mulţime de oameni ne-am rupe de voi, retrăgându-ne într-o parte oarecare de pe întinsul pământului, prin pierderea unor cetăţeni aşa de numeroşi stăpânirea voastră s-ar zdruncina, ba, mai mult, însăşi despărţirea noastră v-ar fi pedeapsă. De bună seamă, aţi fi fost cuprinşi de spaimă faţă de singurătatea voastră, în această tăcere a lumii şi-n acest soi de amorţeală, ca şi cum lumea ar fi rămas neînsufleţită. V-aţi întreba atunci cui o să mai porunciţi; v-ar rămâne mai mulţi duşmani, decât cetăţeni.

Acum, însă, aveţi mai puţini duşmani faţă de mulţimea creştinilor, deoarece având pe creştini aveţi cu voi aproape toţi locuitorii, aproape ai tuturor oraşelor. Dar aţi preferat să-i numiţi duşmani ai neamului omenesc mai degrabă decât ai rătăcirii omeneşti. Şi cine v-ar scăpa de stăpânirea acelor duşmani ascunşi care vă tulbură întruna minţile şi sănătatea, vreau să zic de atacurile demonilor, pe care noi îi alungăm de la voi fără răsplată, fără nici un fel de simbrie? Pentru răzbunarea noastră, ne-ar fi fost de ajuns şi numai acest lucru: să vă lăsăm în ghearele duhurilor necurate, ca o posesiune rămasă fără stăpân. Aşadar, negândindu-vă măcar să răsplătiţi un ajutor aşa de preţios, aţi crezut că e mai bine să socotiţi duşman un neam care nu numai că întru nimic nu vatămă, dar vă aduce chiar foloase, fiindcă suntem cu adevărat duşmani nu ai neamului omenesc, ci mai degrabă ai rătăcirii lui.

„Nici un lucru al lui Dumnezeu nu se câştigă cu bani“

De aceea, religia noastră ar trebui judecată cu mai multă blândeţe, să nu fie pusă printre organizaţiile interzise ca una care nu săvârşeşte nimic din ceea ce produce teama de „organizaţiile interzise“. Căci, dacă nu mă înşel, interzicerea unor organizaţii îşi are izvorul în grija pentru siguranţa publică, pentru ca nu cumva cetatea să se împartă în partide opuse care, prin ciocniri duşmănoase, uşor ar tulbura adunările poporului, consfătuirile, senatul, întrunirile, reprezentaţiile chiar, mai ales în vremea de acum, când oamenii au început să-şi facă un venit din acţiunile lor violente, pe care le săvârşesc plătiţi de cei interesaţi.

Acum, am să vă dau eu însumi pe faţă îndeletnicirile religiei creştine, pentru ca, după ce voi dovedi că n-au nimic rău în ele, să arăt ce au bun, descoperindu-vă, astfel, adevărul.

Suntem un singur corp prin sentimentul comun al credinţei, prin unitatea disciplinei şi prin legătura aceleiaşi speranţe. Mergem strânşi în grup şi adunaţi ca la luptă, ca să asaltăm pe Dumnezeu, cu rugăciuni. Acest atac este totuşi plăcut lui Dumnezeu. Ne rugăm şi pentru împăraţi, pentru miniştri şi împuterniciţii lor, pentru starea de faţă a secolului, pentru liniştea aşezărilor şi pentru întârzierea sfârşitului. Ne adunăm laolaltă să ne reamintim de scrierile sfinte, când vreo nevoie a timpurilor de faţă ne sileşte aici să prevedem cele ce au să vină, aici să înţelegem timpul de faţă după cele ce au fost prezise.

Oricum ar fi, noi ne hrănim credinţa cu aceste vorbe sfinte, prin ele ne înălţăm speranţa, prin ele ne întărim încrederea şi, întipărindu-ne în minte învăţăturile, ne întărim credinţa. Totodată, prin ele ne vin îndemnuri, mustrări şi corectări în numele lui Dumnezeu. Şi judecăţile noastre au mare autoritate, fiindcă suntem încredinţaţi de prezenţa lui Dumnezeu printre noi şi se ţine foarte mult seama de judecata ce va să vie, dacă cineva a săvârşit o astfel de greşeală, încât a fost pedepsit cu îndepărtarea de la participarea la rugăciuni, adunări şi de la orice legătură cu cele sfinte. Prezidează oameni mai în vârstă, încercaţi, care şi-au dobândit cinstea aceasta nu cu plată, ci prin merite mărturisite, căci nici un lucru al lui Dumnezeu nu se câştigă cu bani. Şi chiar dacă avem un fel de tezaur, el este strâns nu din bani impuşi ca pentru o religie care ar trebui răscumpărată. Fiecare depune o cotizaţie mică, o dată pe lună sau când voieşte, numai cât voieşte şi numai dacă poate. Nimeni nu e silit, ci dă de bună voie. Aceste depuneri alcătuiesc un fel de fond al carităţii publice. Căci ele nu se cheltuiesc nici pentru ospeţe, nici pentru beţii sau pentru petreceri fără rost, ci slujesc la întreţinerea şi îngroparea celor lipsiţi, la ajutorarea copiilor şi copilelor, a sclavilor bătrâni şi chiar a celor ce au rămas săraci pentru că li s-au înecat corăbiile; şi dacă unii sunt osândiţi la muncă în adâncul minelor, alţii sunt exilaţi în insule, sau duşi în închisori din pricina credinţei în Dumnezeu, atunci sunt hrăniţi pe seama credinţei în care s-au mărturisit.

▲ Quintus Septimius Florens Tertullianus

Cunoscut sub numele de Tertulian (155-222 d.Hr.), a fost un apologet creştin şi un prolific scriitor al creştinismului timpuriu. El era fiul unui centurion roman, crescut în Cartagina, într-o familie păgână. Tertulian a denunţat învăţătura creştină ca fiind eretică, dar, mai târziu, a ajuns să adopte el însuşi această învăţătură. A profesat ca avocat, în Roma, în timpul împăratului Marcus Aurelius, şi are meritul de a fi introdus în vocabularul creştin termenul Treime („Scrisoarea lui Teofil către Autolic“), în limba latină, Trinitas, precum şi cuvintele Vechiul Testament (Vetus Testamentum) şi Noul Testament (Novum Testamentum).

În scrierea sa, „Apologeticul“, Tertulian a fost primul scriitor latin care a caracterizat creştinismul ca „religia vero“ şi a combătut sistematic religia clasică imperială şi alte culte acceptate de puterea politică, ca fiind simple „superstiţii“. Mai târziu, Tertulian s-a alăturat grupului montaniştilor, o formaţiune sectară care practica diferite forme de asceză şi o viaţă deosebit de riguroasă.

(Texte selectate din Tertulian, Apologeticul, în vol. „Apologeţi de limbă latină“, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981)