Religie şi fenomen: Faţa neopăgână a Europei

Pentru tot mai multă lume, renaşterea religiilor precreştine în Europe a devenit un fapt evident. În ultimii treizeci de ani, dar mai ales începând din anii 1980, grupările păgâne s-au înmulţit şi şi-au făcut tot mai simţită prezenţa. Din Flandra până în Estonia şi din Sicilia până în Irlanda asistăm la o renaştere păgână. Librăriile sunt pline de cărţi consacrate vechilor religii ale popoarelor Europei. Aşa cum afirmă Chr. Gérard, în Marea Britanie, tot mai mulţi universitari se declară deschis a fi păgâni sau, mai degrabă neopăgâni. În Islanda, păgânismul este religia oficială din 1973. Revin în spaţiul spiritual european druizii, şamanii şi flaminii de odinioară. Faptul că la Vilnius s-a organizat primul Congres păgân mondial (WCER), la solstiţiul de vară din 1998, este o dovadă clară a unei tendinţe de „revrăjire“ a lumii prin oferta neopăgânismului (cf. J. Vernette, „Secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc“, p. 149).

Păgânismul începe să devină încet-încet un fenomen social. Popularizarea prin mass-media a sărbătorii Halloween, versiunea modernă a Samain-ului, Ziua Anului Nou celtic, nu-şi propune altceva decât să înlocuiască Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor din calendarul creştin. În acelaşi context, ar fi de amintit încercările de recuperare, înainte de Crăciun, a sărbătorii păgâne a solstiţiului de iarnă, după revenirea la sărbătorile organizate cu prilejul solstiţiului de vară. Se resimte, de asemenea, un interes crescând faţă de religiile tribale contemporane, şamanism, pentru voodoo, pentru miturile legate de sărbătorile indienilor din America de Nord. Tot la fel, trebuie remarcată reapariţia druidismului şi adunărilor anuale ale şamanilor celţi în parcul din Armorique, cu prilejul sărbătorii Grosedd-Diggor sau în timpul celor patru sărbători: Samain, Imbolc, Beltan şi Lug.

Încercări de resuscitare a unor lumi demult apuse

Dincolo de acest plan al practicilor rituale şi sacre, succesul astrologiei, jocurilor de noroc şi ghicitului confirmă concepţia, tipic păgână, că omul trăieşte sub imperiul destinului. E vorba de un destin supus legii ciclice a eternei reîntoarceri, respingându-se astfel învăţătura biblică despre istoria liniară a creaţiei, orientată în permanenţă spre împlinirea ei ultimă şi pentru totdeauna în împărăţia lui Dumnezeu, la sfârşitul lumii. Aşa cum subliniază J. Vernette, în Franţa de astăzi, de pildă, există aproape tot atâţia prezicători câţi medici generalişti, în jur de 50.000. Aceste forme primare ale neliniştii religioase se constituie într-un hăţiş anarhic, în care se reîntâlnesc deopotrivă practici depersonalizante, ca în sectele totalitare, raţionalul, precum ezoterismul gnostic, şi patologicul, precum cultul extratereştrilor; paraştiinţificul, ca parapsihologia, şi parareligiosul, ca spiritismul. Cu toate laolaltă reprezintă forme de manifestare pseudo-religioasă, care au ca suport mai degrabă credulitatea, decât credinţa. Ele sunt în deplină dezvoltare, conducând la înflorirea literaturii ezoterice, care, în Franţa, evoluează de şase ori mai rapid decât restul publicaţiilor, aducând anual pe piaţă în jur de un milion de volume.

Păgânii de astăzi consideră, de altfel, că păgânismul este chemat să devină religia secolului al XXI-lea, printr-o justă repunere a sa în drepturi şi legitimare pe măsură: „Dacă îi alungaţi pe zei sau îi uitaţi, ei vor ţâşni cu violenţă din străfundurile apelor“, scrie D. L. Miller. „Păgânismul n-a murit niciodată“, afirmă J. Markale, specialist în tradiţia celtă, „întrucât, începând din momentul în care creştinismul învingător a crezut că-l elimină, a rămas ca un substrat, ca o gândire paralelă, întotdeauna gata să reapară din inconştient... Europa este mai mult ca niciodată păgână, atunci când îşi caută rădăcinile, care nu sunt cele iudeo-creştine.

La nivel organizaţional, neopăgânismul capătă un ton chiar mai agresiv. Societatea GRECE (Groupement de recherche et dâétudes pour la civilisation européene – Grupul de cercetări şi studii pentru civilizaţia europeană) susţine, nici mai mult nici mai puţin, că religia creştină nu ar fi o religie pe placul europenilor: „Noi credem că popoarele trebuie să se dezvolte după schemele de gândire pe care le-au alcătuit ele însele. Iudaismul este, cu siguranţă, perfect pentru evrei, ca şi islamul pentru arabi“; „Epoca Occidentului creştin n-a fost o epocă de măreţie pentru că a fost creştină, ci, în primul rând, pentru că a fost occidentală“ (vezi GRECE, „Dix ans de combat culturel. Pour une Renaissance“, p. 199).

În fapt, tocmai în asemenea mesaje găsim explicaţia încercărilor subtile de revigorare a unei lumi de multă vreme apusă. De aici provine interesul acordat resuscitării vechilor religii normande, celtice şi germanice, druidismului şi odinismului. Grupări neopăgâne se constituie în Islanda, Franţa şi Statele Unite, având, uneori, legătură cu practicile religioase arhaice (magie, vrăjitorie, satanism), cu o pretinsă căutare a rădăcinilor naturale (comunităţi ecologice) şi a interiorităţii (tehnici de meditaţie preluate din religiile orientale).

Adevăratul nume al fenomenului

Alte forme de manifestare a neopăgânismului sunt mai uşor de reperat, pentru că s-au integrat foarte bine în noile culturi. E vorba de căutarea unei comuniuni cu Natura, asimilată lui Dumnezeu, precum reîntoarcerea la Pământul-Mamă, atât de prezentă în mesajul unor ecologişti; cultul explorării trupului şi lărgirii conştiinţei, care se regăseşte în cadrul grupărilor de dezvoltare a Potenţialului Uman; o formă de panteism cosmic, care-L anihilează pe Dumnezeu ca persoană, ca în tehnicile de meditaţie orientală; un sincretism, uneori sentimental, care contestă orice revelaţie istorică şi încearcă să cultive şi să justifice un relativism doctrinal, sub masca toleranţei religioase, în genul: „toate religiile sunt la fel de bune“; un monism naturalist, ca un surogat pentru o religie devenită o problemă sentimentală şi de experienţă personală, pe linia lui J.-J. Rousseau sau Goethe, pe care îl regăsim, într-o formă surescitantă, în mişcare hippy şi în inspiraţia comunitară etc. În realitate, avem de-a face cu o întreagă şi falsă mixtură, care poartă şi va purta numele de New sau Next Age.

O altă formă a întoarcerii la păgânism o reprezintă noile mişcări gnostice, rozicrucienii, antroposofii, Graalul, Noua Acropolă, Atlantis, Metanoia etc., care cultivă deopotrivă o antropo-cosmo-teologie aproape asemănătoare. Toate acestea se hrănesc din aceeaşi sursă religioasă, Tradiţia Paralelă, care a evoluat de-a lungul secolelor în paralel cu învăţătura universităţilor şi în opoziţie cu aceea a Bisericilor. Ele fac referire, adeseori, la maeştrii gândirii ezoterice de la începutul secolului al XIX-lea: A. Kardec, E. Lévi, H.P. Blavatsky.

Prin urmare, neopăgânismul, alături de gnosticism, reprezintă una dintre marile provocări pentru creştinismul mileniului al III-lea, la fel cum au fost şi la începutul mileniului I. Doar contextul socio-religios este nou. Este şi motivul pentru care episcopul catolic Hippolyte Simon a scris o carte-răspuns la această provocare, apărută la cumpăna dintre mileniile II-III, intitulată „Către o Franţă păgână?“. Marea dilemă a autorului, chiar dacă vizează în mod special spaţiul creştin francez, este felul în care, în viitor, Europa creştină va înţelege să se plieze în faţa unor asemenea provocări: „Dacă nu se schimbă nimic..., vom ajunge - foarte curând - să ne trezim într-o societate obiectiv «păgână». Acest adjectiv nu trebuie înţeles într-un sens peiorativ: nu îi vorbesc de rău pe păgâni şi nu îi dispreţuiesc. Şi eu fac parte din aceeaşi «rasă», fiindcă eu însumi m-am născut păgân. Spun doar că vine un moment în care trebuie să alegem... sau să acceptăm să ne recunoaştem creştini şi atunci să ne manifestăm ca atare, prin acţiuni concrete..., printr-o practică mai vizibilă, nu doar printr-o conduită morală cât de cât altruistă, fiindcă şi păgânii, la rândul lor, slavă Domnului, sunt capabili de altruism; ... sau să refuzăm să arătăm fie şi cel mai mic semn social de apartenenţă la comunitatea creştină, şi atunci trebuie să acceptăm concluzia: facem parte dintr-o altă constelaţie religioasă decât aceea a creştinismului“ (vezi „Vers une France païenne?“, 1999-2000, p. 12).