Religie şi fenomen: Iudeii şi creştinii în Arabia preislamică

Iudaismul, creştinismul şi islamul îşi găsesc originile în Orientul Apropiat, un spaţiu geografic dintre cele mai interesante din punct de vedere religios şi cultural, având în vedere ponderea şi dimensiunile lor în peisajul religios, cultural şi civilizaţional de până astăzi. Din punct de vedere istoric, însă, trebuie făcute câteva diferenţieri. În primul rând, faptul că între apariţia religiei mozaice şi creştinism există o perioadă de secole îndelungate, după cum tot la fel, islamul va apare la mai bine de o jumătate de mileniu în urma creştinismului. Pe de altă parte, iudaismul şi creştinismul s-au născut în Palestina, pe când islamul în deşertul Arabiei. În al doilea rând, dacă în perioada elenistică şi romană s-a resimţit o puternică influenţă elenistico-romană asupra Palestinei şi creştinismului, nu acelaşi lucru s-a întâmplat în mediul în care apărea islamul. Romanii n-au acordat o atenţie deosebită peninsulei arabice; dacă ar fi făcut-o, ar fi contribuit masiv la răspândirea creştinismului în această regiune.

Arabii creştini

Din aceeaşi perspectivă istorică, la fel de interesantă este pătrunderea evreilor şi creştinilor în această zonă. E limpede că evreii au ajuns aici cu mult înainte de apariţia creştinismului. În calitatea lor de mari şi buni comercianţi, au acces până aici pe vestitele drumuri comerciale. În plus, afirmă A. von Harnack, iudaismul a dezvoltat în sudul Arabiei şi în Abisinia o puternică activitate misionară. Evreii din Abisinia (Etiopia) nu erau semiţi, ci hamiţi. În anumite perioade, evreii din sudul Arabiei au exercitat şi o puternică influenţă politică, aşa explicându-se faptul că Dhu Nuwas, conducătorul unei dinastii arabe, se va converti la iudaism. În general, evreii s-au aşezat în ţinuturile limitrofe, dar mai ales în partea de nord a aşa-numitului „drum al tămâiei“. Cea mai importantă comunitate iudaică era la Iathreb (Medina), cu care Mahomed a avut contacte serioase. Se cunosc puţine lucruri despre începuturile acestei comunităţi, dar se ştie că ea s-a divizat în mai multe neamuri. Faptul că în Mecca ar fi existat în aceeaşi perioadă o comunitate iudaică compactă e greu de dovedit, dar e cert că negustorii evrei făceau aici comerţ mai ales cu prilejul pelerinajului preislamic de la Mecca. În Mishna, de pildă, se pomeneşte de evreice, care umblau înfăşurate cu voal, după tradiţia arabă, iar în F. Ap. 2, 11 se aminteşte despre pelerini arabi care veneau, alături de cretani, la Ierusalim.

Creştinii erau prezenţi în sudul Arabiei încă din sec. al V-lea, lucru confirmat de faptul că Dhu Nuwas, convertit la iudaism, declanşează o persecuţie împotriva creştinilor. Ea viza în special comunitatea din Nagran, aflată la graniţa de nord a Yemenului de azi; era vorba, probabil, de o comunitate creştină considerabilă. Persecuţia petrecută în anul 523 s-a soldat cu martirizarea a numeroşi creştini, între care un anume Aretas, venerat mai târziu ca martir.

Creştinismul a pătruns în Arabia de Sud venind din Abisinia, unde existau, din secolul al IV-lea, comunităţi creştine bine consolidate. Persecuţia creştinilor din sudul Arabiei îi viza pe creştinii etiopieni. În acest context, regele creştin Ellesbaas al Etiopiei a pornit o campanie militară împotriva imperiului sud-arabic, încurajat de împăratul bizantin Justinian şi de patriarhul Timotei al Alexandriei. A avut succes şi a întemeiat o regenţă etiopiană în această regiune, care a supravieţuit doar scurtă vreme, până în anul 575.

Regentul creştin Abraha a dispus construirea de biserici în Marib şi Sanaa, declanşând chiar o campanie militară împotriva Meccăi. De pildă, biserica din Sanaa era o adevărată catedrală, cu o lungime de 50 de metri şi o lăţime de 25 de metri, în formă de corabie, construită de arhitecţi aduşi aici din însărcinarea împăratului bizantin. Ea avea rolul de a-i familiariza pe pelerinii de la Mecca cu credinţa creştină, fiind gândită ca un centru al creştinismului din Arabia. Regenţii creştini şi-au ales Sanaa drept capitală. Totuşi, în anul 575, Arabia de Sud a fost cucerită de perşi. Cel de-al cincilea guvernator persan, Bathan, a fost convertit la islam în anul 628, iar între anii 753-775, catedrala a fost deja distrusă. Tot ceea ce avea mai de preţ catedrala creştină la acea vreme a fost transferat spre marea moschee, care poate fi văzută şi astăzi.

„Oamenii Scripturii“

Parcurgând istoria creştinilor din sudul Arabiei, e foarte important de observat dacă în rândul lor se aflau şi creştini proveniţi dintre iudei. În acest fel, se poate constata cu ce fel de creştinism a intrat în legătură însuşi Mahomed. În Coran, iudeii şi creştinii sunt mereu desemnaţi ca „oameni ai Scripturii“. Relaţionarea pe care o face Mahomed între creştini şi evrei demonstrează faptul că, pentru Mahomed, creştinii şi evreii fac parte din aceeaşi familie cultural-religioasă, pe care a cunoscut-o în special prin intermediul creştinilor proveniţi din mediul iudaic.

În acelaşi context, remarcăm o foarte interesantă ipoteză, lansată de G. Lüling. Potrivit acesteia, în perioada apariţiei profetului Mahomed, întreaga peninsulă a Arabiei era încreştinată, inclusiv Mecca şi Medina. Aceşti „creştini iudei“ nu cunoşteau încă dogma hristologică. Pentru ei, Iisus era doar fiul Mariei. Ulterior, însă, şi-au însuşit dogmele hristologice, recunoscându-L pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi mărturisind pe Dumnezeul Cel în Treime. Aşa se explică revolta lui Mahomed împotriva creştinilor, pe care-i considera triteişti. Seducătoare este şi teza lui Lüling potrivit căreia, în perioada premahomedană, Kaaba din Mecca ar fi fost un loc de cult creştin, mai precis o biserică creştină a cărei absidă era orientată spre nord-vest. Aceasta era ornată cu picturi, între care chipul lui Iisus şi al Sfintei Fecioare Maria.

Coranul, despre pustnicii creştini

Orice încercare de prezentare a creştinismului din timpul lui Mahomed ar fi incompletă fără a aminti de schisma Bisericii din acea vreme. Sinodul de la Calcedon (451) n-a condus nici pe departe la eliminarea disputelor hristologice. Ca un protest împotriva Ortodoxiei calcedoniene, în secolul al VI-lea a apărut Biserica ortodoxă siriană, care în cea mai mare parte a adoptat hristologia alexandrină monofizită. Ba mai mult, un principe arab din dinastia ghassanizilor, a făcut apel la împărăteasa Teodora, percepută ca o apropiată a monofizitismului, pentru a-i trimite episcopi. În acelaşi timp, Iacob Baradeus a devenit episcop de Edessa, organizând ceea ce s-a numit după aceea Biserica iacobită. Cu toate acestea, disputele intra-monofizite aveau să continue, accentuând conflictele etnice dintre sirieni şi greci. Împăratul Heraclie (610-641) a încercat chiar să-i readucă la credinţa adevărată pe iacobiţi cu forţa. Acest fapt a contribuit la pierderea provinciilor orientale ale imperiului bizantin în favoarea arabilor, priviţi de populaţie ca eliberatori. Este şi motivul pentru care, în Sura 2, 113, din Coran, Mahomed le reproşează creştinilor că nu sunt uniţi.

Faptul că religia creştină şi-a găsit adepţi şi în rândul beduinilor îl confirmă locul de pelerinaj consacrat Sfântului Sergiu de la Rusafah, aflat într-un important punct de intersecţie a drumurilor caravanelor şi vizitat cu multă evlavie de beduini. De asemenea, se pomeneşte de un episcop cu numele de Petru, considerat „episcopul beduinilor“. În deşert trăiau anumiţi pustnici şi călugări care, prin prezenţa lor, au contribuit la răspândirea creştinismului, fiind, de altfel, foarte apreciaţi în Coran: „…Vei găsi că cei mai prietenoşi faţă de cei ce cred (musulmanii, n.n.) sunt aceia care spun «Noi suntem creştini». Şi asta pentru că printre ei se află preoţi şi călugări şi pentru că ei nu sunt semeţi“ (Sura 5, 82).