Religie şi fenomen: Monumental şi macabru în civilizaţia aztecă

Pornind dintr-o regiune îndepărtată din nord-vest, poate tocmai din ţinuturile Californiei de azi, aztecii au continuat să migreze spre sud, în jurul anului 1100 d.Hr., conduşi de zeul lor protector, Huitzilopochtli, despre care se crede că, în realitate, nu fusese altcineva decât o căpetenie tribală. Ulterior, ei au cucerit podişul Mexicului, unde au fondat marele oraş şi centru religios Tenochtitlan („piatra cactusului“), actualul Ciudad de Mexico. După numai 150 de ani de la întemeiere (cca. 1345 sau 1355 d.Hr.), acest oraş-capitală era, în fapt, unul dintre cele mai somptuoase din acea vreme. Avea o populaţie de peste 500.000 de locuitori, nu mai puţin de 78 de clădiri cu un caracter cultual, capele sau temple consacrate diferitelor divinităţi aztece, între care şi 25 de piramide.

În general, marile temple, numite teocali („casa lui Dumnezeu“) erau construite în oraşe, dar şi în locuri pustii, considerate ca fiind alese de divinitatea căreia îi erau consacrate. Aveau o formă piramidală, cu mai multe etaje, piramida simbolizând universul. Principala piramidă-templu a fost inaugurată în anul 1487, de către regele Ahuitzotl (1486-1503), o piramidă construită pe parcursul a nu mai puţin de 40 de ani. La ritualurile de cult săvârşite aici puteau participa în jur de 8.600 de persoane. Accesul în incintă se realiza prin trei porţi dinspre răsărit, apus şi sud. Pe fiecare dintre cele patru părţi ale piramidei era construită câte o scară din piatră, înaltă de 130 de metri, pe care urcau preoţii în vârful piramidei, unde se aflau cele două sanctuare îngemănate ale zeilor războiului, Huitzilopochtli, şi ploii, Tlaloc. Pe platforma din vârf se afla piatra pe care se aduceau sacrificiile umane, aşa încât poporul din jur, de la poalele piramidei, putea asista la aceste „spectacole“ macabre. În faţa intrării în curtea piramidei se înălţa aşa-numita „schelă a craniilor“, cuprinzând craniile celor jertfiţi, al căror număr a fost evaluat la cca. 136.000.

Considerându-se un „popor al Soarelui“, aztecii credeau că principala lor misiune era aceea de a respinge permanent forţele neantului. În acest scop, socoteau ei, trebuia oferită Soarelui, Pământului şi celorlalte divinităţi „apa preţioasă“, asimilată sângelui omenesc, fără de care maşinăria lumii ar înceta să mai funcţioneze. Avem aici, în fapt, principala cauză a războiului sacru şi a celor mai odioase sacrificii umane pe care istoria religiilor le-a cunoscut de-a lungul vremii, ţinând seama nu doar de numărul şi varietatea victimelor, ci şi de modul absolut macabru în care acestea erau jertfite. Conform miturilor aztece, încă de la crearea lumii, Soarele cerea sânge: zeii înşişi i l-au dat pe-al lor, apoi oamenii, la porunca lui, au exterminat „şerpii din nori“ de la nord. Huitzilopochtli s-a născut luptând. Doar Quetzalcoatl, simbol al teocraţiilor pacifiste din perioada clasică timpurie, n-a dorit să i se sacrifice decât fluturi, păsări şi şerpi. Un alt zeu, însă, Tezcatlipoca, l-a învins şi alţi zei îşi cereau de acum „hrana“.

Desigur, şi în percepţia aztecilor, orice război însemna, între altele, cucerirea unui nou teritoriu, impunerea tributului, obţinerea dreptului de liberă trecere pentru proprii negustori. Dar, mai presus decât toate, pentru azteci, el însemna o sursă de a captura noi victime pentru sacrificiile religioase. De aceea, luptele vizau mai puţin uciderea adversarilor; mult mai importantă era capturarea lor în vederea sacrificării lor pe altarul zeilor însetaţi de sânge. Aşa se explică faptul că atunci când, din pricina marilor cuceriri, pe o mare suprafaţă a Mexicului de astăzi s-a instalat pacea, regii azteci au realizat o „invenţie“ unică în istorie: „războiul de plăcere“, un fel de turniruri aducătoare de sacrificii zeilor. Marea foamete din anul 1450 a fost atribuită faptului că, de câţiva ani, sacrificiile deveniseră foarte rare; „războiul de plăcere“ trebuia să potolească mânia zeilor. Şi, probabil, tocmai pentru ca războiul să nu ia sfârşit niciodată, regii azteci au tolerat, în centrul teritoriilor lor, enclava adversă Tlaxcala (vezi H. Lehmann, Civilizaţiile precolumbiene, p. 149).

Cronicile spaniole din perioada conchistadorilor ne relatează că aztecii sacrificau anual minimum 20.000 de persoane. De pildă, în anul 1487, cu prilejul inaugurării marelui templu din Tenochtitlan, au fost sacrificaţi 70.000 de oameni. Cel mai frecvent, victimele erau prizonierii de război. În mod ciudat, între prizonier şi cel care îl capturase se stabilea o relaţie similară celei dintre fiu şi tată. Izvoarele autohtone ne prezintă numeroase cazuri în care prizonierii cărora li se cruţa viaţa solicitau să moară pe piatra de sacrificiu, având credinţa că astfel vor dobândi o viaţă fericită după moarte. O altă categorie de victime o reprezentau sclavii, dar mai ales cei cumpăraţi de către negustori şi meşteşugari, fiind sacrificaţi zeilor breslei lor. Erau sacrificaţi inclusiv copii, cumpăraţi sau oferiţi benevol de proprii părinţi, în credinţa că astfel vor ajunge mai repede în împărăţia Soarelui. În fine, alţii erau desemnaţi de către preoţi, după criterii încă necunoscute, acceptând benevol ritul şi moartea, ca o desăvârşire a acestui rit.

Forma sacrificiului depindea, în general, de ocazia, de sărbătoarea respectivă sau de natura divinităţii căreia i se aducea sacrificiul. Astfel, jertfa consacrată zeului focului era arsă pe rug, cea sacrificată în cinstea divinităţii ploii era înecată, iar cea adusă zeului vânătorii era străpunsă cu săgeţi etc. Dar, cel mai frecvent, ritualul prevedea scoaterea inimii victimei cu ajutorul unui cuţit de silex, inimă care era apoi depusă pe un altar în formă de piramidă, în vasul sacrificial, numit „cupa Vulturului“. Preoţii care executau sacrificiul erau în număr de şase, dintre care cinci aveau rolul de a imobiliza victima, iar cel de-al şaselea de a smulge inima. Deseori, preoţii consumau ei înşişi inima, iar cu sângele ei stropeau buzele idolilor sau anumite părţi ale templului. Dacă victima era un prizonier de război, cel care îl capturase îl tăia în bucăţi pe care, fierte şi pregătite cu făină de porumb, le oferea prietenilor săi. În schimb, el nu putea lua parte la acest ospăţ macabru, considerând carnea prizonierului său ca parte din propriul său trup.

Sacrificiul tradiţional cel mai oribil avea loc o dată pe an, în cinstea zeului Tezcatlipoca. Cu un an înainte, preoţii alegeau un tânăr prizonier care urma să-l simbolizeze pe zeu. Pe parcursul întregului an, ei îl învăţau artele nobile, dar în mod special să cânte din fluierul de lut. Îmbrăcat în veşminte de sărbătoare, tânărul era căsătorit cu patru fecioare, simbolizând patru zeiţe. În ziua rânduită pentru sacrificiu, era urcat împreună cu soţiile sale într-o ambarcaţiune şi condus pe o mică insulă, unde se afla templul. După aceea, soţiile îl părăseau, iar el se îndrepta singur spre piramida unde urma să fie sacrificat. Urcând încet treptele spre platforma din vârful piramidei, spărgea fluierele unul câte unul. Ajuns sus, era întins de preoţi pe piatra de sacrificiu, iar un alt preot îi deschidea cutia toracică cu un cuţit de silex şi-i smulgea inima, pe care o ridica apoi spre cer, ca pe o ofrandă adusă divinităţii.

O altă formă de sacrificiu uman consta în jupuirea victimelor şi era practicată la sărbătoarea numită „Jupuirea oamenilor“. Cu acest prilej, preoţii jupuiau pielea victimelor sacrificate şi se îmbrăcau cu ea vreme de 20 de zile; în cadrul prânzului ritualic organizat, fiecare participant consuma o bucată din trupul „Fiului Soarelui“ jertfit.

Ţinând seama de toate aceste practici, civilizaţie aztecă rămâne un mare paradox. Totdeauna, în istorie, marile civilizaţii sunt evaluate în funcţie de valorile pe care le promovează. Civilizaţia aztecă a fost o mare civilizaţia între cele trei mari civilizaţii precolumbiene, alături de cea a mayaşilor şi incaşilor. Din păcate, măreţia ei s-a redus, în cea mai mare parte, la aspectul pur material. Aztecii au reuşit, într-adevăr, să facă din Tenochtitlan un fel de „Veneţia“ aztecă, irepetabilă prin construcţiile şi arhitectura acelor vremuri. Templele-piramidă, unice în felul lor, exprimau de departe geniul acestui popor. Dar, dincolo de splendoarea lor arhitectural-materială, ele nu erau şi nu au rămas decât ca simple „locuri de execuţie“, chiar dacă motivaţia era una religioasă. Aşa încât, prăbuşirea marelui imperiu aztec de la 13 august 1521, în urma expediţiei lui Hernán Cortés (1485-1547), ca şi creştinarea aztecilor de către misionarii catolici spanioli, au fost mai mult decât benefice.