Religie şi fenomen: Moştenirea necreştină a sărbătorii Anului Nou

Mircea Eliade subliniază faptul că, în viziunea oricărui om religios aparţinător culturilor arhaice, lumea se supune unui ciclu de reînnoire în fiecare an, regăsindu-şi „sfinţenia“ originară, dobândită prin creaţie. „Anul“ arienilor vedici, de pildă, era asemenea unui cerc închis: avea un început şi un sfârşit, dar şi posibilitatea de a „renaşte“ sub forma unui „An Nou“. Tot la fel, fiecare „An Nou“ însemna intrarea într-un timp „nou“, „curat“, „consacrat“, „liturgic“, adică într-un timp nefolosit, neuzat, nedemonizat.

Construirea altarului, conform tradiţiei brahmanice, însemna o reconstituire simbolică a timpului, materializată în însuşi corpul altarului: primele 360 de cărămizi de împrejmuire simbolizează cele 360 de nopţi ale anului, iar următoarele 360 (yajusmati) sunt echivalentul celor 360 de zile. În consecinţă, de fiecare dată când se reclădeşte un nou „altar al focului“, nu se recreează doar lumea, ci şi „Anul“, în sensul reconsacrării şi regenerării timpului. Textul brahmanic amintit nu face referire la timpul profan, la simplă durată temporală, ci la timpul liturgic, consacrat, aşa cum apare el în toate credinţele religioase ale lumii. Construirea altarului în perioada vedică vizează sfinţirea lumii, respectiv integrarea ei în adevăratul timp, timpul sacru.

Fără rege, în Babilon nu se organiza serbarea de Anul Nou

Venind dinspre India mai încoace, spre Babilonia şi Asiria, descoperim, conform diferitelor calendare babiloniene şi asiriene, că aici principala sărbătoare era aceea a Anului Nou (akitu). Totuşi, derularea activităţilor cu acest prilej în Babilon era diferită de cea din Asiria. Anul Nou babilonian era sărbătorit în primele unsprezece zile ale lunii Nisan. Împărţit după fazele lunii, adică fiind un an lunar şi nu unul solar, anul babilonian începea chiar cu luna Nisan, corespunzând aproximativ lunilor noastre martie-aprilie. Sărbătoarea Anului Nou impunea participarea necondiţionată a regelui, în absenţa sa nefiind organizată. De pildă, atunci când în anul 539 î.d.Hr., regele Nabonid n-a putut lua parte la această sărbătoare, fiind undeva în afara ţării, Anul Nou n-a mai putut fi organizat, deşi a adus o mare nemulţumire poporului.

În cadrul sărbătorii era reprezentată o dramă cu un caracter cultic, actorul principal fiind însuşi regele, care juca rolul zeului Marduk, „rege al zeilor“, căruia i-a fost atribuită biruinţa asupra forţelor haotice şi adverse ale universului. Un alt personaj principal al sărbătorii era preotul „inspector general“ (şeşgalu), care în ziua a patra a sărbătorii recita textul despre creaţia lumii. În ziua următoare avea loc purificarea templului lui Marduk. Oaia sacrificată cu acest prilej era adusă în templu pentru a prelua asupra sa tot ceea ce era rău şi necurat, după care era aruncată în apă pentru a duce cu sine orice impuritate. Faptul acesta ne aminteşte de „ţapul ispăşitor“ din Vechiul Testament, asupra căruia se aruncau sorţii de ziua împăcării, după care era adus jertfă pentru păcate (Levitic 16). Urma momentul în care preotul prelua însemnele puterii regelui şi le aşeza în faţa statuii lui Marduk. Regele îl asigura pe „regele zeilor“ că n-a păcătuit, că nu l-a neglijat, n-a distrus Babilonul, nu l-a lăsat să cadă, n-a zdruncinat templul şi n-a uitat riturile sale. În urma acestei mărturisiri negative, îşi recăpăta însemnele regale şi demnitatea. Deci, regele trebuia să dea socoteală în fiecare an pentru faptele sale, regalitatea ca instituţie trebuind a fi reînnoită de fiecare dată.

În Asiria vecină, sărbătoarea Anului Nou avea loc în mai multe oraşe şi în perioade diferite ale anului. Cea mai fastuoasă organizare avea loc în Assur, în luna Nisan, pe parcursul a cel puţin 20 de zile. Una dintre principalele raţiuni ale organizării sărbătorii era crearea lumii. La asirieni, cel mai important moment al sărbătorii îl reprezenta banchetul, takultu, la care participau toţi zeii. Acesta se încheia cu o rugăciune pentru o domnie cât mai lungă şi fericită a regelui. Ceremonialul cuprindea şi un ritual de încoronare a regelui, în cadrul căruia preotul oferea regelui coroana şi sceptrul, binecuvântându-l.

Pe de altă parte, pentru asirieni, sărbătoarea Anului Nou era o sărbătoare a bucuriei şi triumfului, având menirea de a aduce cu sine reînnoirea forţelor naturii. E vorba de o corelare cu ritul „nunţii cosmice“ sacre, în sensul unei regenerări a puterilor vieţii şi creării unei „împărăţii a zeilor“.

Janus, zeul timpului la romani

În Roma antică, la început, cei care aveau obligaţia să ţină evidenţa sărbătorilor, indicând lună de lună când şi cum trebuie celebrate, erau preoţii, respectiv cei din colegiul pontifilor. Conform tradiţiei, cel care a făcut ordine în această privinţă, întocmind un calendar, rămas valabil până în vremea lui Cezar, a fost Numa Pompilius. Calendarul său împărţea anul, numit annus şi însemnând în acelaşi timp „inel“ (ceea ce ne aminteşte de semnificaţia de „cerc“ închis a anului vedic), în douăsprezece luni; lăsa totuşi preoţilor posibilitatea de a lungi sau scurta luna, după cum doreau, cu singura condiţie ca la sfârşitul celei de a douăsprezecea să se ajungă la un total de 366 de zile.

La vechii romani, cel care personifica începutul şi sfârşitul timpului era Janus, cel mai vechi zeu al popoarelor italice. Era reprezentat cu două feţe care privesc în două direcţii opuse, dar complementare: perspectiv şi retrospectiv, simbolizând sărbătoarea Anului Nou, ca moment de întâlnire a perspectivei şi retrospectivei. Ca divinitate a începuturilor (anului, zilelor şi oricărei lucrări), lui Janus i-a fost consacrată luna ianuarie, prima lună a anului. Motivul principal e faptul că, în acest moment al anului, oamenii privesc atât înainte, cât şi înapoi, spre anul care a trecut, eventual spre lumea care s-a consumat, propunându-şi unul nou, o lume nouă, fiecare dintre ele mai bune decât cele care s-au epuizat.

Cum serbau primii creştini Anul Nou

Venirea creştinismului a însemnat o confruntare serioasă şi nu uşoară între noua învăţătură a lui Hristos şi moştenirea veche păgână. Lucrul acesta este valabil şi în ceea ce priveşte bogata încărcătură păgână în semnificaţii şi practici legate de sărbătoarea Anului Nou. În ziua de 1 ianuarie, la o săptămână după Naştere, în calendarul creştin regăsim sărbătoarea Tăierii împrejur a Domnului. În primele secole, creştinii posteau în această zi, tocmai pentru a se deosebi de păgâni, care, în aceeaşi zi, îl sărbătoreau pe Janus, zeul păcii şi al războiului, începutul anului nou, respectiv sărbătoarea Calendelor lui ianuarie, sfârşitul sărbătorii Saturnaliilor, iar în unele părţi sărbătoarea Brumaliilor, consacrată lui Dionysos (Bacchus), zeul vinului şi beţiei, etc.

Aşa cum se poate deduce, aceste sărbători erau foarte populare în lumea romană, fiind însoţite de mari ospeţe, petreceri deşănţate, jocuri şi practici imorale şi necuviincioase, condamnate frecvent de Părinţii Bisericii, cum ar fi Asterie al Amasiei, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ambrozie, Fer. Augustin, în cuvântările lor de prin secolele IV-V. Din păcate, astfel de obiceiuri au supravieţuit multă vreme, chiar după triumful definitiv al creştinismului asupra păgânismului. De altfel, unele dintre ele se regăsesc până azi în viaţa creştinilor, ţinând seama de petrecerile peste limită, extravagante, organizate în noaptea Anului Nou.

După ce din mentalul colectiv, dar mai ales al creştinilor, imaginea sărbătorilor păgâne legate de Anul Nou a dispărut, creştinii au încetat să mai postească, prăznuind cu bucurie creştină, Tăierea împrejur a Domnului, ca şi în cazul altor praznice împărăteşti. În ultimii ani, a început să se înrădăcineze tradiţia ca această bucurie să fie trăită şi exprimată de către credincioşii ortodocşi din ţara noastră prin rugăciunea comună condusă de preoţi în bisericile ortodoxe, începând cu orele 24 din noaptea de Anul Nou.