Religie şi fenomen: Scurtă istorie a monahismului occidental

Având în vedere geografia spirituală a Occidentului de astăzi, am fi tentaţi să credem că acesta n-a avut şi n-a cultivat niciodată în mod special o anume vocaţie a monahismului. Promovând mai degrabă un creştinism cerebral, probabil în primul rând datorită cultului adus raţiunii începând cu perioada iluminismului, în Occident instituţia monahală este astăzi mai puţin prezentă decât în Orientul creştin, de pildă, ca să nu mai vorbim de cel necreştin. Şi totuşi, de-a lungul istoriei sale, Occidentul n-a dus lipsă de asceţi şi monahi, fie ei bărbaţi sau femei, care existau cu mult înainte de a fi întâlniţi în secolul al IV-lea, îndeosebi la Roma, de către Sf. Atanasie, Fericitul Ieronim şi Augustin.

De altfel, Sf. Ioan Casian, stareţ al mănăstirii Sf. Victor din Marsilia şi ilustru promotor al monahismului creştin în Occident, după ce a fost în pelerinaj la mănăstirile din Palestina şi Egipt, afirma că monahismul - trecând dincolo de spaţiul consacrat al Răsăritului şi Apusului creştin - îşi are începuturile la Ierusalim, în perioada apostolică; abia după aceea, ca o reacţie împotriva moravurilor tuturor creştinilor, câţiva dintre ei s-au retras în pustiu, unde au format primele comunităţi monahale.

Diferenţe între monahismul răsăritean şi cel apusean

Deşi pare un amănunt, un aspect foarte interesant este faptul că, dacă în ţările din jurul Mediteranei, evaghelizate primele, viaţa monahală s-a născut şi dezvoltat în cadrul comunităţilor creştine, în restul Europei, în schimb, călugării au fost misionarii cei mai activi, întemeindu-şi mănăstirile într-o lume încă păgână. Exemplele în această privinţă sunt numeroase. Sf. Martin (†397), socotit „apostolul“ satelor din Galia, a trăit, înainte de a ajunge episcop, într-o mănăstire înfiinţată de el însuşi lângă Poitiers; după aceea, ajuns episcop, organizează o altă mănăstire, în faţa oraşului său episcopal din Tours, pe celălalt mal al Loarei. Tot la fel, Sf. Patrick (†461), socotit „apostol“ al Irlandei, a organizat Biserica în această ţară folosindu-se de mănăstiri.

Pentru a converti Anglia la creştinism, papa Grigore cel Mare a trimis acolo, în anul 596, călugări care au întemeiat mănăstiri. De asemenea, evanghelizarea ţărilor germanice (sec. VIII-IX) a fost opera călugărilor. De pildă, Sf. Willibrord (m. 739) îşi fixase punctul de plecare în activitatea sa misionară la Echternach (marele ducat al Luxemburgului), iar Sf. Bonifaciu (m. 754) s-a deplasat spre răsărit şi, după ce a primit martiriul în Frisia, a fost înmormântat, conform voinţei sale, la mănăstirea din Fulda (Germania de azi).

În perioada de început a Evului Mediu, mănăstirile din Occident s-au impus nu doar prin numărul lor, cât mai ales prin varietatea ordinelor monahale cărora aparţineau. Coexistau forme de viaţă monahală dintre cele mai diverse: existau mănăstiri la periferia celor mai multe oraşe vechi, altele au devenit nucleul unor oraşe noi, unele au căpătat o statură academică, economică sau politică de prim ordin, altele au rămas aproape anonime; în fine, existau mulţi eremiţi, călugări care trăiau într-o izolare totală.

Deşi austeritatea vieţii monahale era destul de mare, totuşi ea nu s-a ridicat niciodată la nivelul standardelor monahismului din Răsăritul creştin sau Orientul Îndepărtat. Pe de o parte, clima şi condiţiile erau diferite, iar pe de altă parte episcopii creştini occidentali asimilau anumite renunţări unor excentricităţi inacceptabile. De pildă, pe la sfârşitul secolului al VI-lea, atunci când diaconul Walfroy a vrut să imite mortificările cunoscuţilor „stâlpnici“ din Răsăritul creştin, urcându-se pe o coloană la Ivois (azi Carignan, în Ardeni), episcopii l-au obligat să coboare de acolo.

Diversitate de curente

Sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul secolului al X-lea a însemnat pentru întreaga Europă occidentală o perioadă de anarhie şi nenorociri, care a afectat din plin inclusiv instituţia monahală; s-a diminuat numărul călugărilor peste tot, iar multe mănăstiri au dispărut sau li s-a schimbat destinaţia. O revigorare a monahismului occidental s-a resimţit abia începând de pe la mijlocul secolului al X-lea, când călugării şi instituţia monahală au cunoscut o influenţă mai mare ca niciodată. Puterea şi bogăţia n-au condus, din fericire, la slăbirea disciplinei; dimpotrivă, ca o reacţie, călugării au simţit nevoia unei vieţi mai simple şi mai puţin preocupate de viaţa politică. A fost vorba de o reîntoarcere spre viaţa de sihăstrie, conducând apoi la înfiinţarea unor ordine monahale în Italia, la începutul secolului al XI-lea, şi în Franţa, la sfârşitul aceluiaşi secol.

Începutul secolului al XII-lea a concis cu dorinţa tot mai crescândă a unor noi forme de viaţă religioasă, făcându-se abstracţie de regulile monahale consacrate. Acest fapt i-a îngrijorat pe episcopi, care au hotărât, în cadrul Conciliului al IV-lea de la Lateran (1215), că orice mănăstire trebuie să adopte regulile monahale recunoscute, adică cele ale Sf. Vasile cel Mare, Augustin sau Benedict. Totuşi, în ciuda măsurilor severe luate împotriva câtorva comunităţi, dezvoltarea ordinelor de călugări cerşetori din secolul al XIII-lea n-a putut fi oprită, mai ales că aceştia au respectat unele reguli monahale, cum ar fi participarea la slujbele în comun şi restricţia consumului de carne. Mai mult, ei au beneficiat de bunăvoinţa vechilor călugări, care le permiteau să se aşeze pe marile lor proprietăţi, în vreme ce episcopii se fereau de ei. Năzuinţa lor după sărăcie a fost remarcată, iar noile ordine monahale, precum silvestrinii şi celestinii din secolul al XIII-lea, apoi olivetanii din secolul al XIV-lea s-au străduit să facă o conciliere între spiritul monahal al benedictinilor şi franciscanilor.

Reforma şi Revoluţia Franceză, aproape să nimicească monahismul în Apus

La sfârşitul Evului Mediu, monahismul occidental a fost evaluat, nu de puţine ori, negativ. În parte, această evaluare este una justificată. Administraţia şi bunurile mănăstirilor încăpuseră pe mâna celor puternici, iar buna credinţă a multor călugări şi asceţi era neputincioasă. Prospeţimea începuturilor monahismului era greu de recuperat în noul context. Totuşi, nu trebuie uitat că mulţi călugări occidentali, în acelaşi context, s-au conformat întocmai regulilor monahale. De pildă, Nicolas de Flue (†1487), un fel de sfânt-patron al Elveţiei, şi-a părăsit soţia şi cei zece copii, pentru ca apoi, în mod paradoxal, să trăiască aproape douăzeci de ani singur pe munte, contribuind în acelaşi timp la constituirea Confederaţiei Elvetice de azi. Vreme îndelungată, paza farului din Cordouan a fost asigurată de sihaştri. Mulţi schivnici şi schivnice trăiau închişi într-o mică chilie de pe latura unei biserici.

Reforma protestantă din secolul al XVI-lea a fost devastatoare pentru monahism şi mănăstiri. Însă, contrareforma catolică a fost efectul de bumerang: a pus accent pe reorganizarea congregaţiilor monahale şi a instaurat o austeritate rigidă şi o evlavie solemnă care, în pofida realizărilor artei baroce, păreau reci. În întreaga Europă occidentală au fost reclădite mănăstirile, splendid împodobite; a fost o victorie a cenobitismului împotriva eremiţilor, a comunităţii monahale în dauna sihăstriei şi izolării.

Momentul cel mai critic în istoria monahismului creştin occidental l-a reprezentat Revoluţia Franceză (1789). Ordinele şi congregaţiile supravieţuitoare acesteia, mai ales în Italia şi Austria, au suferit consecinţe dintre cele mai nefericite. În Franţa şi Germania, efectul Revoluţiei a fost năucitor, dar în Anglia au revenit călugării care, de două secole, căutau refugiu pe continent. Situaţia dezastruoasă în care ajunsese instituţia monahală în Occident i-a determinat pe unii să creadă că, în curând, călugării vor dispărea complet.

Nu s-a întâmplat aşa. A urmat reînnoirea din secolul al XIX-lea, continuată fără întrerupere până spre mijlocul secolului al XX-lea. Călugării au revenit în ţări de unde fuseseră izgoniţi de câteva secole, ca Olanda, şi în altele unde nu pătrunseseră niciodată, cum ar fi America de Nord. S-au înfiinţat comunităţi monahale în cadrul câtorva Biserici protestante, cum ar fi Anglia, iar apoi în alte ţări şi, în sfârşit, Taizé în Franţa.

Astăzi, monahismul creştin are o şansă imensă: să-şi redescopere vocaţia comună, respectiv aceea de a arăta din nou Europei originile şi rădăcinile ei creştine comune, aceea de a demonstra cât mai evident faptul că monahismul creştin răsăritean şi occidental se regăsesc în acelaşi spaţiu spiritual şi cultural.