Separarea dintre Răsăritul şi Apusul creştin putea fi evitată

Deşi sună ciudat, ruptura dintre Biserica creştină răsăriteană şi cea apuseană nu poate fi datată strict din punct de vedere istoric, în pofida faptului că, în orice manual de istorie bisericească, este consemnat anul 1054, când a fost proclamată schisma între cele două Biserici. Istoricii preferă teza unei istorii a separării celor două Biserici, în dauna unei date precise a evenimentului. Oricum, dincolo de orice speculaţii făcute de-a lungul timpului în spaţiul creştin răsăritean şi apusean, istoricii afirmă că, în timp, cauza principală a delimitării celor două Biserici una de alta a constituit-o „creşterea progresivă a autorităţii papale“. Atât teologul ortodox J. Meyendorff, cât şi, probabil, cel mai bun cunoscător catolic al istoriei schismei, Fr. Dvornik, ajung la aceeaşi concluzie: „Analizând evoluţia atitudinii Bizanţului faţă de papalitate şi poziţia acesteia în cadrul Bisericii, trebuie recunoscut că extensiunea autorităţii absolute şi directe a papei asupra tuturor episcopilor şi credincioşilor, intră în contradicţie cu tradiţia creştină răsăriteană“ (Meyendorff, Rom und die Orthodoxie – Autorität oder Wahrheit?; Fr. Dvornik, Byzanz und der römische Primat). Observaţiile făcute mai sus de către un teolog ortodox şi unul catolic, trecând peste orice nuanţe şi interpretări care pot fi aduse şi au fost aduse, se regăsesc, de altfel, şi în mesajul noului patriarh al României, Prea Fericitul Părinte Daniel, imediat după alegerea Sa în scaunul celui de-al şaselea patriarh din istoria României, în sensul că, în orice decizie, Patriarhul are nevoie de Sinodul Bisericii, după cum şi Sinodul are nevoie de Patriarh.

Din păcate, schisma dintre cele două Biserici creştine a scos la iveală, pe parcursul unei lungi perioade de timp, evoluţia a două paradigme diferite despre creştinism (H. Küng, Das Christentum. Die religiöse Situation der Zeit): pe de o parte, „paradigma“ ancorată în tradiţia Bisericii primare, comună Bisericii răsăritene, iar pe de altă parte, o „nouă paradigmă, latină, romano-catolică“. Apusenii, subliniază H. Küng, reproşează, între altele, faptul că elitele greceşti au continuat să refuze să-şi însuşească limba latină sau să vorbească anumite limbi locale, cum ar fi în Siria sau Egipt. Analiza făcută pe mai departe, în aceeaşi lucrare, deşi discutabilă în multe privinţe, scoate în evidenţă multe aspecte care lămuresc, într-un fel, contextul istoric în care cele două părţi ale Bisericii creştine şi-au configurat propria biografie până astăzi.

Între principalii factori ai înstrăinării dintre cele două Biserici este pomenită, în primul rând, diversitatea limbilor, culturilor şi ritualurilor religioase. Limbile diferite utilizate în Răsărit şi Apus au contribuit la „decuplarea“ cultural-spirituală reciprocă şi la nenumărate neînţelegeri privind interpretarea terminologiei creştine. E suficient să amintim faptul că, de pildă, cultivatul papă Grigorie cel Mare (590-604), în prealabil ambasador la Constantinopol, nu a reuşit să înveţe greceşte, după cum tot la fel patriarhii bizantini nu cunoşteau latina. Atunci când intrau în dialog, fiecare dintre ei se foloseau de traducători, secretari sau experţi.

În plan cultural, percepţiile au rămas, de asemenea, diferite, pornind de la valorile şi atitudinile spirituale promovate: dacă latinii îi considerau pe greci aroganţi, sofisticaţi şi vicleni, grecii la rândul lor îi apreciau pe latini ca fiind necultivaţi şi barbari. În acelaşi timp, ritualul ortodox în sine nu reprezintă un simplu ceremonial liturgic distinct, ci o adevărată teologie mărturisitoare, o expresie a sentimentului, evlaviei şi legăturii permanente cu Dumnezeu, în care se regăsesc deopotrivă tradiţia Bisericii, dogmele, canoanele şi organizarea Bisericii.

Totuşi, făcând abstracţie de aceşti factori religios-culturali, ba chiar psihologico-sociali, tot mai mulţi istorici şi teologi susţin ideea că decisivă pentru ruptura dintre Răsăritul şi Apusul creştin a fost intervenţia unor interese politico-bisericeşti. În această dispută, aparent strict bisericească, au apărut, atât dinspre Bizanţ, cât şi dinspre Roma, nenumărate „provocări şi manevre diplomatice, care puteau fi evitate“.

Patriarhul Fotie, de pildă, atât de dezavuat în cercurile romano-catolice de odinioară pentru atitudinea sa împotriva învăţăturii despre Filioque (purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul) este reconsiderat astăzi. V. Grumel, F. Dvornik, H.-G. Beck, ca şi mulţi alţii, subliniază în prezent statura spirituală a patriarhului bizantin. În scrierile lor, Fotie apare ca un filolog excelent, cunoscător şi exeget al literaturii patristice, autor al mai multor comentarii biblice, al unor lucrări teologice şi al unui lexicon privind autorii din antichitate şi unele scrieri biblice. Nu e vorba, nici pe departe, de un rebel anti-catolic, schismatic, ci de un teolog şi om al Bisericii recunoscut chiar de contestatarii săi. Contribuind la convertirea la creştinism a multor popoare, este venerat în Biserica Ortodoxă ca un sfânt.

Ruptura dintre Bizanţ şi Roma a fost pecetluită practic în anul 1204, compromiţând pentru o perioadă foarte îndelungată ideea refacerii unităţii Bisericii creştine. Încercările ulterioare de redresare a situaţiei întreprinse de împăraţii bizantini şi papi, cum ar fi sinoadele de la Lyon (1274) sau Ferara-Florenţa (1438-1439) n-au avut o motivaţie religioasă, ci una politică. Imperiul Bizantin era slăbit datorită crizei financiare pe care o traversa, iar pericolul unui atac decisiv din partea Imperiului Otoman crea tot mai mari emoţii. Pe de altă parte, însă, o eventuală colaborare şi un ajutor venit dinspre Roma erau interpretate de către credincioşi şi o mare parte a ierarhiei Bizanţului ortodox drept o capitulare a împăratului şi Bisericii Ortodoxe în faţa Romei. Drept urmare, efectele schismei de la 1054 nu s-au atenuat, ci s-au accentuat. Ajutorul Apusului creştin pentru răsărit avea să nu mai vină; în acele vremuri, Apusul era prea divizat, Roma nu s-a angajat nicidecum, în pofida proclamării unităţii Bisericilor în cadrul sinodului de la Ferara-Florenţa, iar Bizanţul era epuizat şi împovărat de resentimente.

La 29 mai 1453, Constantinopolul a fost cucerit de către turci. E momentul în care, din nefericire, întreaga creştinătate va resimţi pentru multă vreme de aici înainte urmarea lipsei de solidaritate de care ar fi avut atâta nevoie acum. În timpul împăratului Constantin al XI-lea, după aproape 1100 de ani, întreaga operă grandioasă realizată de împăratul Constantin cel Mare, prin edictul de la Milano (313), când a decretat creştinismul ca religie permisă pe tot cuprinsul Imperiului Roman, a fost demolată. Percepţia creştinilor răsăriteni faţă de pasivitatea Romei într-o situaţie atât de critică pentru ei va produce efecte dintre cele mai negative în relaţia dintre Răsăritul şi Apusul creştin, care se resimt, mai mult sau mai puţin, până astăzi.

Şi totuşi, trecând peste aceste momente nefericite din istoria creştinismului, este de aşteptat ca Dumnezeu să rânduiască refacerea unităţii creştine, în numele lui Iisus Hristos, Care este Capul unic al trupului Său, Biserica. Întâlnirea dintre papa Paul al VI-lea şi patriarhul ecumenic Atenagora, dublată de anularea anatemei reciproce, a reprezentat primul semnal al Proniei lui Dumnezeu în această privinţă. Tot un semn al Proniei divine a fost prezenţa la Bucureşti cu câţiva ani în urmă a papei Ioan Paul al II-lea şi vrednicului de pomenire, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, la Vatican.

Cu vrerea lui Dumnezeu, dialogul dintre Răsăritul şi Apusul creştin va continua. Alegerea noului patriarh al României, în persoana Prea Fericitului Părinte Daniel, în data de 12 septembrie 2007, ar putea fi interpretată ca un nou semn al grijii permanente a lui Dumnezeu faţă de Biserica Sa, ştiută fiind disponibilitatea spre mărturie prin dialog a învăţăturii lui Hristos a Prea Fericirii Sale.