Religie şi fenomen: Vârstele lumii, ca un joc de zaruri

În viziunea unui hindus, universul se supune şi el unei ciclicităţi eterne, în sensul că este creat, se distruge, iar după o perioadă de linişte este recreat, recăpătându-şi trăsăturile şi astfel, după prima din cele patru „vârste cosmice“, lumea îşi va autoasuma propriul declin, care ne aminteşte de cele patru „vârste“ din tradiţia greco-romană, prezentate de Hesiod, contemporan cu Homer (sec. al VIII-lea î.d.Hr.), şi anume „vârsta de aur“, „de argint“, „de bronz“ şi „de fier“. Dacă erele hesiodice îşi luau numele de la metale, cele hinduiste, în schimb, şi-l iau de la cele patru „aruncări“ ale atât de popularului joc de zaruri indian, cu o simbolistică foarte bogată. În ambele cazuri, denumirile vor să sublinieze relativitatea virtuţilor fiecărei perioade, într-un proces etapizat de involuţie fizică şi morală, care se derulează lent şi ireversibil.

Prima perioadă este una a împlinirii şi perfecţiunii, pentru că simbolic este legată de „aruncarea“ zarului câştigător, adică zarul cu patru puncte. De altfel, în tradiţia indiană, numărul 4 simbolizează totalitatea, plenitudinea şi perfecţiunea. Krita-yuga, aşa cum este numită, este perioada corespondentă „vârstei de aur“ din lucrările lui Hesiod, caracterizată în special prin dreptate, fericire şi bunătate. Acum, oamenii se respectă între ei, respectând totodată întocmai toate principiile ordinii universale. Ordinea morală este respectată spontan, fără nici un fel de constrângere, de toată lumea, exprimând realmente statutul şi identitatea existenţei umane. Echivalentul acestei perioade în tradiţia biblică este vremea paradisiacă, adică perioada de dinainte de căderea omului în păcat. În această perioadă, oamenii se dovedesc a fi virtuoşi prin vocaţie. Fiecare dintre clasele sociale, de la regi şi până la acei paria, socotiţi marginali, respectă fără nici un complex regulile de viaţă pe care le cere propriul lor statut social.

Perioada imediat următoare, numită „triada“ (Treta-yuga), sugerând „aruncarea“ zarului cu trei puncte, marchează în fond o primă etapă regresivă la nivelul lumii şi universului în general. Oamenii nu mai respectă decât trei „sferturi“ din ordinea cosmică, morală şi religioasă, nu-şi mai îndeplinesc îndatoririle spontan. Sistemul castelor începe să degenereze. A treia epocă, când doar două dintre cele patru „sferturi“ din ordinea cosmică se mai regăsesc în viaţa şi preocupările societăţii, reprezintă „vârsta“ echilibrului periculos. Este Dvapara-yuga, când se ajunge la punctul în care imperfecţiunea şi perfecţiunea, întunericul şi lumina se intersectează. Statutul social, semidivin, al societăţii şi ordinii cosmice s-a alterat foarte serios. Ordinea spirituală nu se mai impune în spaţiul uman şi universal, oamenii nu se mai regăsesc. Orbiţi după putere şi bani, oamenii devin josnici şi hrăpăreţi, împotrivindu-se obligaţiilor ce le revin, refractari faţă de propria lor condiţie umană şi faţă de propriul lor statut social.

În fine, ultima perioadă de involuţie a lumii este „perioada rea“ (Kali-yuga), când ordinea cosmică mai este respectată doar pe un sfert. Zarul cu un singur punct este, de altfel, zarul cu care se pierde. Acum, oamenii ajung în faza cea mai de jos a degenerării. Criteriile după care lumea încearcă să se autoevalueze şi ierarhizeze devin absurde şi cu totul anormale. Doar proprietatea conferă poziţie socială, bogăţia devine unica sursă de virtuţi; patima şi desfrâul sunt singurele legături dintre soţi, reuşita în viaţă se exprimă exclusiv prin ipocrizie şi minciună, sexualitatea e singurul izvor de plăceri, în timp ce religia devine prin definiţie exterioară şi formalistă, confundându-se cu spiritualitatea.

Pe de altă parte, dialectica aceasta cosmică pe care o scoate în evidenţă Kali-yuga reprezintă un postulat deosebit de interesant, caracteristic hinduismului, respectiv că involuţia şi dezordinea religioasă, morală, socială etc. nu poate fi niciodată definitivă, că de la un anumit punct ea se răstoarnă, în sensul că se „reconverteşte“ exact în contrariul ei. După o cronicizare etapizată a mizeriei materiale şi spirituale, după o ascensiune progresivă a celor răi în detrimentul celor buni, are loc o ultimă confruntare a celor două categorii. La „plinirea vremii“, va avea loc o adevărată „apocalipsă“, care ne aminteşte de apocalipsa din Noul Testament. Conform mitologiei hinduse, în ultimul său avatar (reîncarnare), zeul Vishnu va apare sub chipul lui Kalkin, călare pe un cal şi rotind o sabie de foc, va alunga forţele răului, va recrea şi resacraliza cosmosul, readucând lumea în perioada desăvârşită din care a decăzut. După aceea, ciclul evoluţie-involuţie-evoluţie se va relua de la capăt şi va continua (cf. M. Hulin, L. Kapani, Hinduismul, în: J. Delumeau, Religiile lumii, p. 354).

Un ciclu cosmic complet, în viziunea hindusă, durează 12.000 de ani, sfârşindu-se cu o „disoluţie“, care se repetă în chip mai radical la finele fiecărei mii de cicluri, devenind „Marea Disoluţie“. Schema „creaţie-distrugere-creaţie“ se repetă la infinit. Din perspectiva „Marelui Timp“ hindus, orice existenţă este precară şi iluzorie, în sensul că este repetabilă. Raportate la marile cicluri istorice, nu doar existenţa umană şi istoria în sine, cu toate imperiile şi dinastiile, ci, cu revoluţiile şi contrarevoluţiile ei nenumărate, se dovedesc a fi efemere, într-un anume fel iluzorii şi ireale, ci chiar universul însuşi este golit de realitate. În acest sens, ontologic, existenţa în timp devine ea însăşi o inexistenţă, o irealitate. În acest context putem înţelege, de altfel, mai bine idealismul vedantin, potrivit căruia lumea este iluzorie, lipsită de realitate; lumea în care trăim, din această perspectivă filosofică, e lipsită de realitate, în sensul că durata ei de conservare este finită, limitată. Lumea în care trăim este ireală nu pentru că nu ar exista în realitate, în sensul că ar fi o iluzie a simţurilor noastre; sub acest aspect, ea nu e nici un fel de iluzie, întrucât în momentul de faţă ea există; rămâne însă iluzorie pentru faptul că nu va mai fi peste zece mii sau o sută de mii de ani? Lumea istorică, societăţile şi civilizaţiile construite pe parcursul a zeci şi sute de mii de ani, prin munca a nenumărate generaţii, devin la un moment dat ireale şi iluzorii.

Ideea noastră despre „timp“, liniară şi evolutivă, bazată pe argumente oferite de geologie, paleontologie şi de istoria civilizaţiei, este o trăsătură evidentă a omului modern. Din perspectivă filosofică, ba chiar religioasă, ea poate fi însă contestată. De pildă, E. Frank susţine că Aristotel şi Platon credeau că orice artă şi ştiinţă au evoluat ciclic până la apogeu pe parcursul vremii, după care au dispărut. Erau convinşi că inclusiv propriile lor concepţii erau în fapt doar simple reactualizări ale unor idei şi concepte cunoscute filosofilor din perioadele precedente. Lucrul acesta corespunde întocmai tradiţiei hinduse despre ciclicitatea istoriei, a ritmurilor cosmice.

Conform mitologiei hinduse, istoria universului, în parcursul său ciclic de la evoluţie la involuţie, e concepută asemenea unui proces biologic, moral, religios, social etc. de regenerare etapizată şi implacabilă, de dezintegrare şi decădere. Doar atunci când totul a degenerat şi s-a autoanihilat, universul poate reapărea în toată splendoarea şi desăvârşirea sa, şi aşa într-un ciclu continuu la infinit.