Renunţare sau ignoranţă

În Duminica a V-a după Rusalii se insistă, de cele mai multe ori, asupra problemei demonizaţilor sau a grijii manifestate de oameni pentru averile lor, care, în cazul celor din cetatea ţinutului Gadarenilor, erau reprezentate inclusiv de porci. Mi se pare, totuşi, că, pe lângă ceea ce se înţelege, la o primă citire, din această pericopă, important este felul în care a fost privit Iisus.

Nu ni se spune care era numele exact al cetăţii din ţinutul Gadarenilor. Evanghelistul Matei ţine ascuns acest lucru fiindcă nu acesta este important pentru ascultătorul veştii celei bune. Deşi evreii nu aveau voie să mănânce carne de porc, interzisă de legislaţia mozaică, acei oameni aveau turme. Alungarea duhurilor rele în porci are şi înţelesul unei admonestări a celor care încălcau Legea.

Totuşi, oamenii ies din cetate şi Îl roagă pe Iisus să plece de la ei. Lucrul acesta pare foarte firesc, în contextul neguţătoriei sau al creşterii pentru hrană a porcilor. Omul care a distrus averea locuitorilor sigur că nu le era acestora pe plac.

Primirea credinţei creştine presupune, în cele mai multe cazuri, renunţarea la obiceiuri, multe dintre ele par atât de fireşti, încât rămân şi în timpul vieţuirii bisericeşti, din păcate. În legătură cu aceasta îmi amintesc, din biografia unui misionar rus, episodul încercării acestuia de a convinge un coleg ateu de la Facultatea de Filosofie în legătură cu partea raţională a credinţei. După demolarea tuturor ideilor preconcepute ale colegului despre Biserică, preoţi, băbuţele credincioase etc., atunci când nu ar mai fi rămas nici un argument logic împotriva Botezului şi a intrării în rândul celor credincioşi, acesta a spus că va rămâne în afara credinţei deoarece nu poate renunţa la femei.

Interesant este faptul că un om străin de credinţă şi-a putut da seama de incompatibilitatea între unele obiceiuri şi vieţuirea creştină, iar noi, în sânul Bisericii fiind, nu reflectăm serios asupra acestui fapt. Tinerii sunt, în general, departe de Biserică atât din cauza ideilor preconcepute şi susţinute, din nefericire, de realitatea lăcaşurilor noastre de cult, unde nu se pot regăsi, în vreun fel, dar şi din cauza greutăţii de a-şi schimba modul de viaţă.

Revenind la istoria petrecută în ţinutul Gadarenilor, aş îndrăzni să mă întreb, ipotetic, câţi dintre noi nu l-ar judeca pe un profet, dacă acesta ar avea, spre exemplu, iniţiativa aruncării tuturor televizoarelor în Marea Neagră, pentru ca oamenii să poată comunica mai bine între ei?! Şi atunci, nu suntem noi oare la fel ca locuitorii acelei cetăţi nefericite?

Suntem sensibili ca figurinele de porţelan. Nu suportăm schimbarea sau adierea vântului şi a umidităţii. Modul nostru de viaţă ni se pare singurul posibil, mai ales dacă şi cei din jurul nostru, creştini, se comportă la fel. Pe de altă parte, lepădarea de sine nu înseamnă altceva decât schimbarea felului de a fi, schimbarea viziunii asupra propriului eu şi asupra lumii care ne înconjoară. Marea noastră capcană constă în "creştinismul" societăţii în care trăim. Deşi această situaţie este fericită, spre deosebire de cele de altă confesiune sau religie, tolerante sau mai puţin, şi propice manifestării complete a unui trai în conformitate cu poruncile, voia şi dragostea lui Dumnezeu, adeseori nici nu ne dăm seama cum trece viaţa pe lângă noi şi… încă nu am pus început bun. Şi nu mă refer la smerenie aici, ci, într-adevăr, la ignoranţa duhovnicească, de la mic la mare.

Gândul la soarta porcilor nu poate decât să ne sperie, dar gândul la locuitorii cetăţii, care suntem, în mare măsură, chiar noi înşine, ar trebui, cel puţin, să ne pună pe gânduri. Sunt convins, pe de altă parte, că reflecţia la roadele duhului, despre care vorbeşte atât de frumos Sfântul Apostol Pavel sau la lipsa acestora şi, respectiv, manifestările contrare lor, prezente în noi, cei credincioşi, poate însemna începutul cel bun spre o viaţă plăcută lui Dumnezeu.