Repetiţie sau re-luare?

Maniera sub care au produs bizantinii filosofia sub aspectul scriiturii este nu tocmai lesne de înţeles astăzi. O impresie frecventă pe care o întâlnim în paginile criticii ce s-a aplecat asupra literaturii bizantine în ultima sută de ani este aceea a monotoniei şi complicaţiei inutile a stilului. În încercarea de a găsi o justificare a acestui fel de a gândi şi a scrie, vom face referinţă la un text ce reprezintă o marcă esenţială a spiritului bizantin: textul liturgic.

Un pasaj al Liturghiei ortodoxe începe cu „Iarăşi şi iarăşi, cu pace Domnului să ne rugăm…“. Acest iarăşi şi iarăşi ar putea fi înţeles ca un îndemn la repetare, la reiterarea cererii către Dumnezeu. Altfel spus, pentru a ni se îndeplini cererile, este bine să insistăm în repetarea lor. Un motiv, de altfel, pentru participantul de astăzi la serviciul liturgic să fie încercat de ispita plictiselii. Ispită nu mai puţin insistentă şi în faţa multor texte de filosofie scrise în Bizanţ. Întrebarea care trebuie pusă însă este care ar fi rostul nevoii re-luării în contextul mentalului bizantin. Probabil că cel mai elocvent exemplu este rugăciunea inimii, practica centrală a isihasmului bizantin. Se ajunge, pe măsura înaintării în practică, la câteva mii de repetări pe zi, şi, în cele din urmă, la ceea ce este numită a fi rugăciunea neîncetată. Însă, dacă omul zilei acesteia îşi propune o astfel de experienţă, va resimţi acut refuzul şi oboseala minţii în a participa la ceea ce se înfăţişează a fi o sterilă repetare a aceleiaşi fraze „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!“.

Nu repetiţie, ci reconstituire

Atâta timp cât raţiunea nu găseşte un temei serios nevoii de repetiţie, există bune şanse ca singurul rezultat pentru „isihastul“ citadin de astăzi să fie vagabondajul minţii în timpul rostirii exterioare a ceva ce nici măcar nu mai este înregistrat ca având vreo semnificaţie. Aceasta, dacă nu se depăşeşte înţelesul repetării unei mişcări interioare a minţii, ca repetiţie, în felul în care un mecanism repetă la nesfârşit operaţiunea pentru care a fost construit.

Ceea ce ar trebui însă limpezit este dacă re-luarea este o simplă şi pură repetiţie. Noi, astăzi, fiind obişnuiţi cu producţia de serie, cu obiecte care, în principiu, sunt identice, conferim oricărei situaţii care implică repetiţia simetria absolută a termenilor acesteia. Informaţia, pentru noi, este rodul înţelegerii rosturilor unui obiect, sau a semnificaţiilor unei teze, restul elementelor prezente într-o serie în oglindă, care le-ar include atât pe unul cât şi pe cealaltă, nemaiadăugând nimic în cunoaştere sau în experiere. Însă, tradiţia bizantină ne indică o dimensiune tot mai rar prezentă astăzi a re-luării. Aşa cum indică de fapt acelaşi pasaj liturgic şi multe alte locuri din literatura Bizanţului, re-luarea are însemnătatea unei re-puneri, unei re-situări a întregii persoane în deschiderea către şi experierea alterităţii.

Dacă acel iarăşi şi iarăşi al ritualităţii şi scriiturii bizantine nu trebuie văzut ca o stereotipă repetiţie, la fel de mult e nevoie să se evite înţelegerea sa în registrul magic-incantatoriu. Atunci, unde ar trebui să căutăm rosturile re-luării în articulările raţionalităţii bizantine? Într-un mod mai radical, putem chiar întreba dacă iarăşi şi iarăşi are în vreun fel a face cu repetiţia. Felul în care s-a scris filosofie în Bizanţ este un semn asupra atitudinii autorilor unor texte, înşirate pe un interval istoric de mari proporţii, care au pus în discurs teme ce astăzi ar putea fi socotite ca fiind mereu aceleaşi. Nu a existat conştiinţa că se repetă o idee sau o temă a celor dinainte pentru că, pur şi simplu, nu era considerat ca fiind cu putinţă aşa ceva. Aceasta, din cel puţin două motive. Pe de o parte, exista o puternică conştiinţă a inspiraţiei depline sub care se găsea un text al Părinţilor sau al diferiţilor autori din Tradiţia ce nu înceta să crească în cultura bizantină. Aşa că, chiar şi în condiţiile când cineva îşi va adăuga ulterior numele între cei ce vor fi socotiţi ca făcând parte din Tradiţie, nici o clipă nu va avea conştiinţa că se poate compara sub cel mai neînsemnat detaliu cu predecesorii săi.

Smerenia, ca gest esenţial în scriitura bizantină furnizează, astfel, un prim aspect al imposibilităţii repetiţiei: nu poţi cu adevărat să spui ceea ce au spus cei dinaintea ta, pentru că nu eşti pur şi simplu capabil să realizezi adevăratul înţeles al afirmaţiilor lor. Ceea ce pentru cititorul de astăzi se arată a fi punerea, din nou, a unei obsesive teme pentru filosoful bizantin avea înţelesul unei încercări de reconstituire în felul celor practicate de anchetatorii din poliţia modernă.

De fiecare dată, cu totul altfel

Autorul bizantin, atunci când se apropia de una din marile teme ale gândirii răsăritene, căuta, mai ales, să reconstituie semnele experierii, trăirii cuiva, deşi nu putea avea totuşi o cunoaştere efectivă a acestei trăiri, având în vedere unicitatea dimensiunii personale a experierii. Motivul este, în esenţă, simplu: cei dinainte au avut o dimensiune a experierii Ultimei Realităţi fundamental de nepătruns, şi, atunci când au semnalat în cuvinte trăirea lor, acele cuvintele au avut un caracter eminamente apofatic, asemenea acelor trăiri. Reconstituirea gândului celor dinainte nu poate, de aceea, în nici un caz, să însemne copierea spuselor lor. Un al doilea aspect ne oferă o perspectivă inversă: nu poţi să copii, nu poţi să imiţi, pentru că, oricum, situaţia ta existenţială este alta. Ceea ce trimite la nevoia de a folosi datele reconstituirii doar ca elemente ce dau seama de ceea ce ar putea însemna traseul spiritual unic şi niciodată parcurs pe care trebuie să îl asumi. În acest fel, ceea ce pentru omul de astăzi are aspectul unei stereotipe repetări are, în conştiinţa autorului bizantin, consistenţa unei noutăţi absolute, ce îşi are suportul într-o asumare deplină şi personală. Iarăşi şi iarăşi, din prisma a ceea ce s-a săvârşit în gând şi trăire înaintea ta, înseamnă, de fapt, de fiecare dată, cu totul altfel.

Misteriosul îndemn al lui Varsanufie

Ne vom opri la un singur exemplu, extrem de sugestiv tocmai prin laconicitatea expresiei sale. Varsanufie, un mare mistic al Bizanţului timpuriu, trăitor în Gaza, este autorul unor scrisori ce însemnau răspunsuri la neliniştile şi frământările monahilor din mănăstirea sa. Puse laolaltă, împreună cu cele ale unui alt bătrân din aceeaşi mănăstire, Ioan, ele constituie o parte de mare valoare a colecţiei fundamentale a spiritualităţii răsăritene, Filocalia.

Surprinde la Varsanufie felul în care înţelege să interpreteze şi să semnifice pasajele Scripturii. În repetate rânduri, adresează celor ce îşi puneau la picioarele sale frământările ce îi stăpâneau un îndemn ciudat şi laconic: „Şi acum Israile“. Îi îndeamnă pe cei ce vor să depăşească necazurile şi fundăturile lor existenţiale să îl ţină pe „şi acum“. Însă care este esenţa acestui comandament? Aşa cum lasă să se înţeleagă textul, singura modalitate autentică de trăire este aceea care înseamnă o asumare de sine integrală, o punere în prezenţă completă a ceea ce eşti în fiecare clipă. Asemenea unui alergător de viteză, care trebuie să dea totul, şi aceasta la modul instantaneu. O asemenea dispoziţie interioară este plină de paradoxalitate, căci neagă până la urmă tot ceea ce înseamnă temporalitate, istorie personală. Ceea ce a acumulat omul în experienţa sa anterioară, toată formarea sa, are o valoare relativă şi secundă, este schela ce trebuie dărâmată, odată ce a permis ajungerea la punctul din care este cu putinţă de făcut experienţa lui „şi acum“. Toate ale tale trebuie neîncetat să se concentreze într-un acum care, prin instantaneitatea sa, trece dincolo de timp, deşi porneşte mereu din temporalitate. Este descris aici efortul neîntrerupt de re-luare a unei atitudini care, de fapt, este întotdeauna cu desăvârşire irepetabilă, nu poate fi niciodată duplicată. Ea, pur şi simplu, este sau nu.