Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Revelația Paternității

Revelația Paternității

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Nicușor Deciu - 31 Aug, 2020

Chiar și pentru cei care sunt membri ai Bisericii prin naștere, prin Botez, există un moment al asumării mai adânci a credinței, poate chiar a unei reveniri în sine după o vreme de rătăcire, în care chemarea lui Dumnezeu se simte mai limpede, întrucât deja avem de-a face cu un dialog personal, în care exis­tența lui Dumnezeu nu mai este un concept, ci o realitate palpabilă. De-acum cuvintele credinței ca­pătă altfel de conotații în duhul omului. S-ar putea spune că acestea trec din registrul filosofic-abstract spre cel al relațiilor familiale. 
De aceea, poate, de când am auzit rostindu-se în biserică apelative precum „Tată” sau „Părinte”, cuvinte prin care comunitatea euha­ristică a eclesiei I se adresea­ză lui Dumnezeu, am sesizat că într-un anume fel Dumnezeul creștin dorește să-i fie foarte aproa­pe, foarte intim omului pe care l-a creat. În textele părintelui Dumitru Stăniloae, pe care aveam să le parcurg mai târziu, urma să descopăr o întreagă teologie a familiarității lui Dumnezeu cu omul, realizându-se desigur după prototipul veșnic al relațiilor din sânul Sfintei Treimi, văzută de părintele Stăniloae drept „structura supremei iubiri”. 

În acest sens aș îndrăzni să afirm, sintetizând desigur foarte mult lucrurile, că, pe lângă întru­parea Cuvântului, revelația Noului Testament ne aduce descoperirea Dumnezeului Treimic în care Tatăl este principiul ființei comune al celor trei ipostasuri (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh) și, de asemenea, Dumnezeu Se desco­peră în Iisus Hristos în calitate de Părinte al neamului omenesc. La acestea se a­daugă, mulțumită evenimentului unic al Învierii lui Hristos, posibilitatea unei relații veșnice de iubire părintească a lui Dumnezeu cu omul care a urmat poruncile Sale. 

Această perspectivă creștină asupra lui Dumnezeu și a relației Lui cu omul este cu totul unică și nu mai poate fi întâlnită în nici o altă religie sau tradiție religioasă. Acesta este de altfel și motivul pentru care relațiile dintre membrii comunității Bisericii sunt sau ar trebui să fie după ­chipul le­găturii părintești care domină relația dintre Dumnezeu și om. Chiar în cadrul relațiilor ierarhice dintre credincioși avem apelativul „părinte”, care îl precede pe cel de diacon, duhovnic, episcop etc. Aceste lucruri fac însă ca în sânul comunității creștine să domine și o altă psihologie decât cea din ­cadrul societății secularizate. De pildă, dragostea, certitudinea ­și siguranța făgăduințelor lui ­Dumnezeu pe de-o parte, iar pe de alta strădania de imitare și de cultivare a acestora în ca­drul comu­nității creștine ierarhice creea­ză sentimente corespunză­toare de protecție și de mulțumire în rândul credincioșilor, indiferent dacă evenimentele exterioare ale vieții se schimbă și devin, așa cum e firesc în această viață, când propice, când ostile. 

În acest sens, s-ar putea afirma că paternitatea dumnezeiască și relațiile de tip familial pe care se întemeiază viața și teologia Bisericii constituie soluția ideală pentru societatea profană de astăzi, care își trăiește destinul tragic, mișcându-se între plăcere, durere și frică, iar din păcate, de cele mai multe ori, e vorba despre o frică indusă de lucrătorii „tainei fără­delegii”.