Rezistenţa prin credinţă

Simpla apariţie la Bucureşti în această toamnă a doamnei cu Nobel pentru literatură (premiu pe jumătate adjudecat şi de literatura română) şi acuzarea de către domnia sa a lipsei de opoziţie a intelectualilor faţă de regimul trecut au avut ca efect un tăvălug de articole şi discuţii defensive.

S-a scris cu talent şi vervă în unele cazuri, dar şi pentru aflare în treabă în altele despre câteva feluri de rezistenţă: mult-cunoscuta rezistenţă prin cultură, rezistenţa prin lucrul bine făcut şi rezistenţa din munţi. Este posibil să nu fi luat eu contact cu tot arsenalul de explicitări de după ruşinoasa acuzaţie, dar n-am văzut nicăieri apelul la rezistenţa prin credinţă. Au trecut 20 de ani de la căderea comunismului şi intelectualitatea română nu cunoaşte un lucru care face cu adevărat cinste poporului român. În vremea comunismului au suferit oameni pentru credinţa în Hristos şi nu este vorba numai de greco-catolici, cum mereu se scoate în evidenţă, deşi nu vreau să diminuez nici un merit al acestora. Puşcăriile comuniste au gemut de ortodocşi: preoţi, călugări, credincioşi simpli, dar nu atât de simpli pe cât cred unii, ci floarea studenţimii din acele vremuri. Dacă evidenţele îi depăşesc, cârtitorii încep să spună că mulţi erau legionari, iar legionarii au făcut şi rele... Îi vom trimite să cerceteze mai bine vieţile unor asemenea martiri ca să vadă cum unii dintre ei se aflau în mănăstiri de la 12 ani, aşa cum a fost cazul părintelui Sofian Boghiu, alţii erau profesori de excepţie şi savanţi, cum a fost cazul părintelui Dumitru Stăniloae. Vina lor nu a fost vreuna politică, ci numai credinţa explicită şi pe faţă, întâlnirile de la Rugul Aprins. Dacă nici scriitorul şi medicul Vasile Voiculescu nu este un exemplu de rezistenţă prin credinţă, care la venerabila vârstă de 74 de ani a făcut închisoare pentru poemele sale religioase şi pentru arderea în acelaşi Rug, atunci vorbim degeaba pentru unii care nu vor crede, indiferent câte probe le-ar aduce istoria.

Adolescentă fiind în comunism, îmi doream cu înfrigurare să ştiu atunci că au existat nişte români care să se fi opus regimului comunist, care să fi murit, numai să nu fi lăsat la putere nişte atei. Nimeni nu ştia să-mi spună de cei care suferiseră ani mulţi, de cei care muriseră, de cei care se rugau şi făceau slujbe în celulele mizerabile. Am aflat despre jertfa lor foarte târziu. Dar de atunci nu mai pot să acuz un popor întreg de laşitate. Aceia care au murit opunându-se valului ateu ne-au spălat onoarea tuturor şi poate şi pentru ei suntem astăzi liberi. Liberi chiar să-i ignorăm. N-au reuşit cei puţini prin moartea lor sau doar prin chinul după gratii să împiedice acapararea ţării de comunişti. Rezistenţa n-a însemnat însă doar opoziţia, lupta corp la corp sau idee la idee, ci rămânerea în libertatea interioară cu şi în adevărata credinţă în Hristos. Dacă mama mea a mers în fiecare duminică la biserică în comunism şi mi-a citit din Biblie când eram copil, m-a învăţat rugăciuni, aşa cum cred că au făcut cele mai multe mame din ţara asta, înseamnă că suntem un popor care a rezistat prin credinţă.