Românul înveşmântat în straiele sfinţeniei (II)

La Schitul românesc de lângă Iordan şi apoi în pustiul Hozevei, Cuviosul Ioan Iacob a schimbat dorul după ţară cu dorul după Cer.

S-a rugat îndelung şi a trăit într-o mare simplitate. Arşiţa zilei şi frigul nopţilor, încercările şi ameninţările beduinilor păgâni, ale tâlharilor şi chiar ale animalelor sălbatice i-au picurat răbdare şi smerenie peste râvna fierbinte care i-a încununat întreaga viaţă. Rugăciunilor şi privegherilor îndelungi li s-au adăugat preocupările cărturăreşti şi darul versificării pe care evlaviosul ieroschimonah le-a dobândit ca o mare binecuvântare de la Dumnezeu, Izvorul înţelepciunii. Poeziile sale, tipărite prima dată prin grija monahului Ioanichie Pârâială, au cunoscut într-un pătrar de veac foarte multe ediţii şi s-au bucurat de un mare interes în rândul cititorilor evlavioşi. Simple la prima vedere, fără complicaţii şi rigori academice, versurile sfântului au o profunzime şi frumuseţe de-a dreptul nepământeană. Din când în când trimitea prietenului său Claudiu Derevleanu câte o epistolă ori sfaturi în versuri, cum ar fi Scrisoare către un prieten din ţară. Părintele Claudiu le-a păstrat cu mare grijă într-un colţ de sertar până când Securitatea le-a depistat şi confiscat. Imediat după 1990 a încercat să le recupereze, dar n-a reuşit. A murit fără să-şi ostoiască dorul după adevărata lor prietenie aşternută şi pe pagini sfinte de epistolă.

Într-un pelerinaj pe care l-am făcut în patria Mântuitorului am urmat într-o zi calea de la Hozeva până la Ierihon pe jos. După un popas la peştera Sfântului Ioan Iacob, am ajuns cu greu până la Ierihon. Am înţeles când am parcurs acel drum, subliniez, nu într-o perioadă fierbinte de peste an, importanţa cuvintelor Mântuitorului referitor la paharul de apă oferit unui călător. La noi se găseşte apă la fiecare pas. Într-un astfel de deşert, Cuviosul Ioan Iacob a privegheat cu îndrăzneala profetului Ilie al cărui nume l-a purtat la Botez şi cu asprimea Înaintemergătorului Domnului pe care l-a primit protector în ziua tunderii în monahism. Viaţa lui oferită ca jertfă bine-primită lui Dumnezeu a rămas aidoma unei icoane în amintirea posterităţii.

Au trecut puţini ani de la strămutarea sa la cele veşnice (32) şi s-a hotărât, cum rareori s-a întâmplat într-o perioadă atât de scurtă de timp, canonizarea cuviosului.

În 1995 am întâlnit la Ierusalim câteva persoane care-l cunoscuseră îndeaproape pe Sfântul Ioan Iacob, între care o călugăriţă, soră a părintelui Ioanichie Pârâială. Ea trăia pe lângă biserici ca şi proorociţa Ana, fiica lui Fanuel, odinioară la Templu. Era imaginea unei comunităţi româneşti în miniatură, într-o ţară depărtată în care monahii nu mai aveau nimic mai de preţ decât credinţa în Dumnezeu.

Cu dorul după Cer, cuviosul Ioan Iacob a trecut dincolo de pragul acestei lumi la 5 august 1960, în ajunul sărbătorii Schimbării la Faţă. Faptele minunate care au însoţit moartea şi prohodirea lui, dar şi aflarea trupului neputrezit după 20 de ani de şedere în peşteră, au arătat semnele că Mântuitorul L-a considerat prieten şi casnic al Său, pentru împlinirea cu sfinţenie a poruncilor dumnezeieşti. Coborâte din sărăcăcioasa peşteră şi aşezate într-un paraclis al mănăstirii Sfântului Gheorghe de la Hozeva, moaştele Cuviosului Ioan Iacob au atras mulţime de pelerini care l-au cinstit în toţi aceşti ani. Aproape că n-au fost români în Ţara Sfântă care să nu aibă în itinerarul lor duhovnicesc vizitarea mănăstirii de la Hozeva şi venerarea sfintelor sale moaşte.

Retras în pustie, departe de mizeria vieţii cotidiene şi ferit oarecum de efectele ei, Sfântul Ioan Iacob a avut prilejul să mediteze la efemeritatea lucrurilor omeneşti.

Pe marginea uneia dintre poeziile sale mi-am pus şi eu întrebarea: "Ce este mai folositor: prietenia cu Dumnezeu, ori prietenia cu oamenii?"

Să-l ascultăm pe Sfântul Ioan Iacob: "Să nu mai cauţi la plăcerea/ Prietenilor trecători,/ Căci ei nu pot să te ajute/ Atuncea când va fi să mori.../... Prietenia cea cu lumea/ Te lasă singur la mormânt/ Şi numai faptele credinţei/ Prieteni mai departe sunt".

Astăzi tot mai mulţi oameni vorbesc despre prieteni şi despre prietenie. Unii vorbesc despre mulţimea prietenilor, alţii amintesc de absenţa lor.

Unii se încred exclusiv în puterea prietenilor bine situaţi, alţii se plâng de o amară singurătate. Tot mai puţini se gândesc să şi-L facă prieten pe Dumnezeu.

Prietenia este o relaţie aparte, de suflet. Este cu mult mai presus decât rudenia de sânge pe care fiecare persoană o moşteneşte, aşa cum este ea, bună ori rea, onorantă ori dezonorantă. Pe prieten îl alegi tu. El este un lucru rar, chiar foarte rar. Trăieşti uneori ani în şir în preajma unui om, la şcoală ori la munca cea de toate zilele şi nu poţi să-l numeşti prieten.

Sfântul Ioan Iacob şi-a făcut prieten pe Împăratul cel fără de moarte. Alegerea lui a fost inspirată şi rămâne un model către care va trebui să privim mereu cu atenţie. Maximă!