Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Rudă bună cu cerul

Rudă bună cu cerul

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 31 Iul, 2020

În primii ani de viață, am crezut că ploaia e ceva de la noi din curte. Tot așa, cerul, ninsoarea, primăvara, toamna, lumina soarelui, revărsatul zorilor, cântecul mierlei. Fiind ale noastre, pot zice că eram rudă bună cu toate acestea, așa cum eram cu mama și cu tata. Mă și miram uneori de ce nu le poftim niciodată în casă. În unele zile de vară, când mâncam afară, ne mai trezeam câteodată cu ploaia la masă. N-ar trebui s-aduci o lingură și pentru ea, mamă?, spuneam, iar mama îmi răspundea, râzând, că mănâncă ea, dacă îi e foame, și fără lingură!

Dar n-am văzut-o nicicând să ia din strachina vreunuia dintre noi. Mai degrabă avea grijă să pună, atunci când băga de seamă că nu o să ne săturăm. 

Mai apoi, am descoperit că este și-n restul satului cer. Nu altul, ci același. Și că aceeași ploaie cade peste toți. Și că ninsoarea noastră e și a altora. Până la urmă, era bine și așa. Cerul și toate celelalte erau ceva de la noi din sat. Rămâneam rudă cu ele, chiar dacă nu la fel de apropiată ca mai înainte. 

Peste câțiva ani, m-am pomenit cu cerul de acasă peste tot. Nu era loc în care ajungeam să nu dau cu ochii de el. Poate că nu e același, mi-am spus, dar, luându-mă după Carul Mare și după lună, am ajuns destul de repede la concluzia că era. Așa cum erau și primăvara, și lumina soarelui, și ploaia, și revărsatul zorilor. 

Înseamnă c-au venit după mine, am încercat să mă consolez, dar nu mi-a trebuit mult să constat că toți cei din jur se cunoșteau de multă vreme cu ele. Erau, prin urmare, ale tuturor. Și ale mele, de­sigur, dar fără să mai fim, cum crezusem atâta timp, rude. Sau poate că eram, însă nu tocmai apropiate. Aproape c-am îmbătrânit cu gândul acesta.

entru ca, întors pentru câteva săptămâni în bătătura casei părintești, unde mă aflu și acum, să încep să cred din nou că ploaia, cerul, vara, cântecul mierlei, revărsatul zorilor, stelele sunt rude bune cu mine. Întocmai ca mama și tata, pe care nu i-am mai găsit aici. Uite că vara, cerul și toate celelalte s-au întors, ca nu cumva să mi se pară pustie curtea în care am copilărit. Dimpotrivă, e plină. Nici nu știu cu cine să stau mai repede de vorbă!