„Rugăciune aduc și cer să iau iertare”

Câți din cei care vor participa anul acesta, poate pentru prima dată, la minunata slujbă a Canonului de pocăință, alcătuit de Sfântul Andrei Criteanul pentru Sfântul și Marele Post al Paștilor, știu că nu vin singuri, ci că aduc cu ei pe cineva și că acel cineva este parte integrantă, dar distinctă!, din ființa lor? Puțini știu ori se gândesc, din păcate, că tocmai acel cineva din întregul alcătuirii persoanei umane constituie pecetea dumnezeirii, Chipul lui Dumnezeu, după care l-a zidit pe om Creatorul a toate. Cine este acel cineva ne spune în chip minunat Canonul cel Mare!

Suflete al meu, scoală, pentru ce dormi?” Așadar, suntem singuri ori de câte ori cealaltă parte din noi - un alter ego discret, fără servi­tuțile trupești care suportă greu discreția - doarme! A adormit flămând... Flămând de o hrană care, deși nu presupune sacrificii materiale, i se refuză mereu, cu in­tenție sau doar din indiferență, rugăciunea!

Patru seri la rând, în prima săptămână din Postul Mare, Biserica ne cheamă să venim cât mai mulți, pentru ca, sub ocrotitoarele priviri ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale sfinților și sub chipul sever, dar iubitor al Mântuitorului-Pantocrator, să începem a grăi cu celălalt din noi înșine. Sfântul Andrei Criteanul ne pune la îndemână cuvintele potrivite pentru acest dialog, cuvinte încărcate de Duh Sfânt, picurat în metafore sublime, conducând cu evidență la concluzia părintelui Dumitru Stăniloae că doar poezia, limbajul poetic, poate încerca să-L exprime pe Dumnezeu în cuvintele noastre omenești...

Odată trezit din somnul uitării de sine, care l-a ținut departe de Dumnezeu, sufletului i se amintește întregul parcurs existențial - de la crearea omului - cu etapele consemnate de Sfânta Scriptură, în Vechiul și Noul Testament. Etape care sunt tot atâtea dovezi ale nesfârșitei milostiviri a Creatorului față de făptura atât de greșelnică și totuși atât de dumnezeiește iubită! Și i se mai amintește ceva, esențial: vremelnicia și deșertăciunea existenței pămân­tești. Poate doar gândul la ea să-l aducă în stare reală de trezvie și, implicit, de pocăință: „Se apropie, suflete, sfârșitul și nu te grijești, nu te gătești; vremea se scurtează, scoală-te; aproape, lângă uși, este Judecătorul: ca un vis, ca o floare trece vremea vieții. Pentru ce în deșert ne tulburăm?”

Iată-ne, așadar, împreună - trupul și sufle­tul - chemați și anul acesta să începem conști­entizarea stării de anormalitate pe care o instituie asupra omului păcatul. Începem să ne tulburăm? E bine! Și, dacă până acum părea să fie mai degrabă un monolog, chiar adresându-se cuiva, treptat, se înfiripă dialogul. Cel trezit din somn își ia seama la sine însuși și vorbește: „Cusutu-mi-a haină de piele păcatul, golindu-mă de haina cea dintâi țesută de Tine, Dumnezeule”.

Cine altul întruchipează, oare, această „haină de piele” decât trupul omului de după cădere, care acum este silit să recunoască: „Îngriji­tu-m-am cu deadinsul numai de podoaba mea cea dinafară, neluând seama de cortul dinlăuntru, cel după Chipul lui Dumnezeu”.

Observăm că intervine în acest dialog des­fășurat într-o suită de asumări de ambele părți, trup-suflet, o a treia instanță: întregul. Omul- persoană îndumnezeită, care amendează, pe rând, cele două tabere în dispută, pentru ca apoi să-și asume vina întregului și așa, în unime, să înceapă a urca scara nevoințelor întru pocăință, spre redobândirea paradisului pierdut. O profundă și necruțătoare autoanaliză a stării de fapt a întregului asupra lui însuși ne conduce la această concluzie dramatică: „Sufletul ca pe un bărbat, mintea ca pe un tânăr și trupul ca pe un frate mi-am ucis, ca și Cain, ucigașul, cu pornirile cele poftitoare de plăceri...”

Patru seri la rând, toate bisericile vor fi pline și anul acesta până la refuz de cei care vom veni, cu sufletul nostru, la întâlnirea cu inepuizabila „farmacie” duhovnicească, dotată cu remedii pentru tot felul de boli și răni, care este acest Canon de pocăință al Sfântului Andrei Criteanul. Panaceul fiind, desigur, pocă­ința. Până la a începe urcușul pe treptele ei, un ultim și cel mai dur avertisment, conținând în sine scadența: „Mintea s-a rănit, trupul s-a trândăvit, duhul bolește; cuvântul a slăbit, viața s-a omorât, sfârșitul este lângă uși. Pentru aceasta, ticălosul meu suflet, ce vei face când va veni Judecătorul să cerceteze ale tale?”

Cu ce vom începe, dar, tratamentul pentru vindecarea rănilor sufletului și ale trupului nostru, deopotrivă? Începem prin a-i încredința sufletului supravegherea administrării medicamentelor și mai ales a exercițiilor recuperatorii, recunoscându-i astfel superioritatea fundamentală în alcătuirea noastră teandrică: „Leapădă, suflete, beția patimilor și încearcă vinul lacrimilor, cel curățitor prin post, care veselește inima și veștejește poftele și preface în cenușă cuptoarele trupului, și te sârguiește a te răstigni împreună cu Hristos, Cel ce pentru tine S-a pironit pe lemn, ca să viezi în veci”. Așadar, de la suflet se așteaptă inițiativa, asumarea, testarea medicamentelor, puterea hotărârii, chiar și sârguința de a se „răstigni” împreună cu Hristos; toate acestea, în vederea faptului că doar lui, sufletului, îi este dat, de la început, „să vieze în veci”!

Dar, pentru ca tăria medicamentului să poată fi tolerată mai lesne și de trup și de suflet, Canonul cel Mare prescrie, cum am subliniat, un balsam de protecție și întăritor pentru amândouă: Rugăciunea. Scurtă, concentrată, ca să poată aduna doar în câteva cuvinte un maximum de intensitate și de trăire: „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”

Glasurile preoților, împletite cu armonia unică a cântărilor, în atmosfera luminată mistic doar de candele, vor spori trăirea duhovnicească și vor face ca sufletele noastre, ale credincioșilor, să se topească la flacăra rugăciunii smerite: „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă...” În marea lor înțelepciune și dreaptă socotință, Sfinții Părinți alcătuitori ai Pavecerniței Mari, în care este inclusă slujba Canonului Sfântului Andrei Criteanul, au rânduit ca, după coborârea fiecăruia dintre noi, cei prezenți, în sine însuși, acolo unde ne vom fi confruntat cu propria imagine - adeseori terifiantă prin alterarea Chipului de către păcatele sedimentate în timp; după asocierea trupului, prin metanii și închinăciuni, la programul de recuperare spirituală; după întețirea treptată a rugăciunii în care ceream milă de la Dumnezeu; și, în sfârșit, după ofranda lacrimilor de pocăință, vizibile sau ascunse privirilor omenești, dar sigur văzute de „Cel ce vede în ascuns!”, vom îndrăzni să ridicăm fruntea, să ne ridicăm prin cântări de slavă și prin puternica afirmare a credinței, căci nu vom fi părăsiți „până în sfârșit”, întrucât „cu noi este Dumnezeu! Înțelegeți neamuri și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu!”

Astfel, vom ieși din biserică întăriți, ușurați cât de cât și poate hotărâți să pornim mai departe, însoțiți mereu de stihurile Canonului Mare - câte ne vor fi rămas în minte măcar frag­mentar - și mai ales de mângâietoarea rugăciune: „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluieș­te-mă!” Sigur nu vom fi plâns, Doamne, îndeajuns! Nici cu adevărată străpungere de regret pentru „relele ce am făcut”; lacrimile, chiar dacă se vor fi ivit o clipă, au fost îndată secate. Ne vom mângâia, însă, încă o dată, știind că „darul lacrimilor de pocăință” este rar, învrednicindu-se de el mai ales cei mult râvnitori și înaintați pe calea nevoințelor întru dobândirea de cât mai multe virtuți mântuitoare.

În drum către casele noastre, vom lua cu noi nădejdea că mai avem ceva vreme, în acest Mare Post, să ne agonisim fapte vrednice de pocăință... Poate chiar și un spor de lacrimi. Vom lua cu noi, de asemeni, să ne ajute, rugăciunea din Canonul Mare, care zice: „Siloam să-mi fie mie lacrimile mele, Stăpâne Doamne, ca să-mi spăl și eu luminile sufletului și să Te văd cu gândul pe Tine, Lumina cea mai înainte de veci!”