Rugăciune și evocare pentru doi dintre Patriarhii României, lumini care răsar de sub obrocul perioadei comuniste

La finalul lui iulie ne aducem aminte, mai cu prisosință decât în alte momente, de Patriarhii Bisericii Ortodoxe Române, care și-au încheiat zilele la sfârșitul lunii lui Cuptor: Patriarhul Iustin Moisescu, la 31 iulie 1986, iar Patriarhul Teoctist Arăpașu, la 30 iulie 2007.

Biografiile celor doi ierarhi sunt în genere cunoscute de către slujitorii Bisericii, de monahi, dar și de credincioși. Deși au avut daruri diferite, au lucrat pentru aceeași sfântă misiune a slujirii Bisericii și a propovăduirii cuvintelor vieții veșnice, prin fapte care i-au făcut să fie înțeleși după vremea, mediul și modul în care au trăit.

Patriarhul Iustin Moisescu a slujit ca arhiereu vreme de aproape 30 de ani, mai puțin de un an ca Arhiepiscop al Sibiului și Mitropolit al Ardealului, 20 de ani Mitropolit al Moldovei și Sucevei și 9 ani Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române.

Hirotonit în Catedrala Patriarhală, unde a slujit vreme de nouă ani, Iustin Moisescu a fost ierarhul care a înțeles dificultatea vremurilor în care a fost rânduit să slujească Ortodoxia românească. Nu trebuie uitat că în cei 20 de ani de arhi­păstorire a Mitropoliei Moldovei și Sucevei și nouă ani ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Iustin Moisescu a slujit într-o perioadă cu mari privațiuni și ostilități pentru adevărurile credinței. Ca Mitropolit al Moldovei, unde era în vremea respectivă cel mai important loc de pelerinaj din țară, și anume la moaștele Sfintei Parascheva, Mitropolitul Iustin a fost nevoit să slujească întotdeauna doar în interiorul catedralei, fiind obligat ca la anumite ore să nu poată transmite în exteriorul lăcașului nici măcar slujbele prin stațiile de amplificare, să nu organizeze procesiuni pe străzile orașului, cum se obișnuia când­va, până la instaurarea regimului comunist.

La București privațiunile erau mult mai dure, ajungându-se până la a se îngrădi manifestările ample specifice hramului Sfântului Dimitrie cel Nou, ale cărui sfinte moaște erau așezate doar în fața Reședinței Patriarhale, respectiv în pridvorul catedralei, cum ne arată și documentele de arhivă păstrate la Eclesiarhia Catedralei Patriarhale.

Când a ajuns Mitropolit al Moldovei, s-a confruntat cu hotărârile Decretului 410 din anul 1959, care a scos din mănăstiri numeroși monahi și monahii. Deși nu s-a putut împotrivi prea mult nedreptei hotărâri, Mitropolitul de atunci al Moldovei a încercat în anii care au urmat să-i ajute pe cei exilați în lume pentru a reveni în obștile monahale. Sunt astfel de mărturii de la viețuitorii mănăstirilor moldave care vorbesc despre atitudinea părintească a Patriarhului, manifestată după câțiva ani de la decret, în încercarea de a ameliora situația dramatică a celor izgoniți din vetrele monahale și trimiși în mijlocul lumii să lucreze prin fabrici sau pe ogoare, unii dintre ei pierzându-se în valurile învolburate ale mării acestei vieți.

Atent și tot mai binevoitor, Mitropolitul Moldovei și Sucevei le-a întins mâna unora să revină în mănăstire, pe alții ocrotindu-i, chiar fără aprobările Departamentului Cultelor, îngăduindu-le să-și reia viețuirea chinovială, așa cum s-a întâmplat și la cunoscuta Mănăstire Sihăstria din județul Neamț, care a devenit în timpul păstoririi sale azil pentru bătrâni, aceasta fiind formula găsită atunci spre a oferi sprijin monahilor bătrâni, unii dintre ei cu viață sfântă, ca să-și poată sfârși zilele în rânduiala mănăstirească. În acea perioadă au fost și marile încercări prin care a trecut Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie, pe care Mitropolitul Iustin îl numea „Părintele Ilie” și pe care l-a întâlnit de multe ori.  Cu ajutorul lui, dar și al fericitului întru pomenire Patriarh Justinian, Cuviosul Arhimandrit Cleopa Ilie a fost apărat în fața valurilor de răutate și neomenie pe care monahismul le-a cunoscut.

Mitropolitul Iustin Moisescu, care provenea dintr-un mediu academic, după ce studiase și călătorise prin lume, a devenit între timp un ierarh sensibil și prețuitor al monahilor. Rămâne importantă mărturisirea diaconului care l-a întâlnit la începutul slujirii sale ca ierarh și care, apoi, l-a însoțit vreme de 20 de ani în Mitropolia Moldovei și Sucevei, despre cuvintele chiriarhului moldav, care spunea că monahii sunt sfinți. Acesta era cuvântul pe care el, profesorul de Noul Testament, îl cunoștea din Epistola către Romani, când era folosit în Biserica primară și îi desemna pe toți cei care primiseră învățătura Mântuitorului Iisus Hristos. „Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint, celor sfinţiţi în Iisus Hristos, celor numiţi sfinţi împreună cu toţi cei ce cheamă numele Domnului nostru Iisus Hristos în tot locul, şi al lor şi al nostru” (I Cor. 1, 2); „Tuturor celor ce sunteţi în Roma, iubiţi de Dumnezeu, chemaţi sfinţi: Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos!” (Romani 1, 7).

Adus prin vrerea lui Dumnezeu la București, Patriarhul Iustin i-a ocrotit în măsura în care a putut pe monahii care slujeau atunci la catedrală, dar și pe cei din alte mănăstiri, între care-i amintesc pe Cuviosul Arhimandrit Sofian Boghiu, care și-a putut îndeplini misiunea de duhovnic, ori pe părintele arhimandrit Benedict Ghiuș de la Mănăstirea Cernica, care fusese mulți ani slujitor la Catedrala Patriarhală. Au fost și alți monahi filocalici în Muntenia sau Moldova, pe care Mitropolitul și apoi Patriarhul Iustin i-a ajutat cu o rar întâlnită discreție.

Pomenit de asemeni în aceste zile ale sfârșitului lui iulie, fericitul întru pomenire Patriarh Teoctist a avut o îndelungată perioadă de slujire ca ierarh. Nu cred că sunt multe astfel de daruri primite de la Dumnezeu cum a fost cel al slujirii sale vreme de 70 de ani la Sfântul Altar, 57 de ani ca arhiereu, dintre care 33 de ani la București, 21 ca Patriarh și 12 ani ca Episcop-vicar.

Din arhiva Catedralei Patriarhale reținem că, în vremea slujirii sale ca Episcop-vicar patriarhal (1950-1962), s-a ocupat și de chivernisirea acesteia, împreună cu evlaviosul eclesiarh, arhim. Ghervasie Crețu, venit de la Mănăstirea Neamț și pe care Episcopul Teoctist îl cunoștea de multă vreme.

Au fost, așadar, 33 de ani de slujire arhierească la București care s-au adăugat celor 24 de ani hărăziți Domnului la Arad, Craiova și Iași.

Revenind în Moldova de multe ori, iar unele dintre vizitele sale păstrându-le și eu în memorie, se distingeau atenția și iubirea lui față de monahii de atunci și de altădată.

Aflându-se odată, după 1990, la Mănăstirea Sihăstria, împreună cu Mitropolitul Moldovei, cu Episcopul Romanului și Hușilor, cu Părintele Sofian și cu alți slujitori ai Bisericii mai tineri, Patriarhul Teoctist l-a zărit printre călugării mănăstirii pe un venerabil părinte care avea atunci vreo 80 de ani.  Acesta se numea Veniamin Barbacaru, protosinghel, provenit dintr-o familie cu mulți frați, dintre care trei viețuiau atunci la Sihăstria, unul arhimandrit, altul protosinghel și un ieromonah (Damaschin, Veniamin și Cosma).  Când l-a văzut pe protosinghelul Veniamin, Patriarhul Teoctist l-a îmbrățișat şi a povestit celor prezenți că atunci când era novice și nu mai avea loc la Sihăstria Voronei, a venit în obștea Mănăstirii Vorona pentru câteva luni, înainte de a se îndrepta spre Mănăstirea Neamț, iar părintele Veniamin Barbacaru îl primise în chilia lui.

Tânăr frate fiind, mărturisea că somnul întârzia uneori să apară, și atunci, pe sub pătura cu care se acoperea în chilia unde fusese primit, observa cum părintele Veniamin se ruga îndelung, până când fratele Toader adormea, nemaiștiind cât continua pravila bătrânului Veniamin, care în acel timp a și trecut către Domnul, împreună cu cei doi frați ai lui după duh și după trup. Unul dintre ei a fost stareț al Mănăstirii Vorona.

Patriarhul Teoctist nu a uitat viețuirea unor astfel de monahi, iar la o vârstă venerabilă, în câteva interviuri, a oferit mărturii ce pot fi așezate alături de ale părinților pustiei de altădată. A fost apropiat și de Cuviosul Arhimandrit Cleopa Ilie. În vremea arhipăstoririi sale la Iași, l-a invitat la sărbătoarea Mănăstirii Neamț, „Înălțarea Domnului”, când erau prezenți mii de pelerini, oferindu-i cuvântul de învățătură, iar Părintele Cleopa a vorbit ca nimeni altul, insuflând celor prezenți o vibrație sufletească pe măsură.  A amintit atunci și despre numărul impresionant de monahi nevoitori ai Neamțului, pe care îl găsise într-o veche carte păstrată în biblioteca lavrei.

Altădată l-a invitat la o sfințire de biserică, nu prea departe de Mănăstirea Slatina, pe care Avva Cleopa a condus-o ca stareț câțiva ani, începând cu anul 1948. Erau acolo oameni mulți, cum se adună astăzi numai la marile evenimente, mii de suflete, iar Părintele Cleopa, cu vocea lui de tunet, a vorbit atunci, fiind încurajat și elogiat de Mitropolitul Teoctist. În câteva imagini, Cuviosul Cleopa apare alături de Mitropolitul Teoctist în aula Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț în anii ’80 ai veacului al XX-lea, alături fiind și starețul lavrei, arhim. Efrem Chișcariu, şi părintele profesor Mihai Vizitiu.  Zâmbetul Patriarhului Teoctist era cu siguranță pricinuit de prezența Părintelui Cleopa, pe care îl prețuia și căruia i-am văzut sărutându-i mâna îndată după 1990, în revenirile lui prin țara Moldovei. 

Cred că din multele evenimente ale ultimilor ani din viața piosului Patriarh Teoctist, două au fost încărcate de semnificație, îndeosebi.

Unul s-a desfășurat în satul său natal, în anul 1992, când a târnosit biserica ctitorită de el însuși, avându-i alături pe alți şase ierarhi, între care și Mitropolitul Daniel al Moldovei și Bucovinei. Patriarhul Teoctist mărturisea că aceea fusese cea mai frumoasă zi din viața lui, la sfințirea Altarului ridicat lângă mormintele părinților lui, Dumitru și Marghioala.

Ceva mai târziu, mai precis în 2005, în ultima vizită pe care a făcut-o în Moldova, la canonizarea Cuviosului Onufrie de la Sihăstria Voronei, Patriarhul Teoctist a elogiat în cuvinte entuziaste nu doar pe sihastrul recent canonizat, ci și pe întâiul său stareț, protosinghelul Ghedeon Verenciuc, trecut la cele veșnice în anul 1945 și al cărui mormânt l-a căutat, amintindu-și că era chiar în dreptul ferestrei de la Sfântul Altar al bisericii unde a intrat pentru prima dată în viața monahală. Spunea că părintele Ghedeon avea întotdeauna pe buze șoaptele Rugăciunii lui Iisus!

Aceste câteva amintiri îi așază pe cei doi Patriarhi în Lumină lină, apropiată de viața filocalică, unul descoperind-o treptat, iar altul trăind-o din tinerețile lui.

Amândoi au întâmpinat în timpul vieții multe nedreptăți ale regimului comunist, Patriarhul Iustin Moisescu, în întreaga sa perioadă de slujire, purtându-le cu multă demnitate și cu o superioară înțelegere a lucrurilor, iar Patriarhul Teoctist cu răbdarea, ascultarea și smerenia obișnuite încă din frageda tinerețe, de la vârsta de 14 ani, când a plecat de acasă, alegând drumul slujirii Bisericii.

Pomenirea celor doi Patriarhi se face la fiecare Liturghie, nu doar într-o zi anume a trecerii lor din lumea acesta, la toate altarele românești din țară și de dincolo de granițe. Sunt pomeniți și în mănăstirile unde au fost ctitori, restauratori, în perioade grele, când astfel de lucrări se realizau cu mari intervenții și fonduri pe măsură.

Patriarhul Iustin Moisescu, îndeosebi ca Mitropolit al Moldovei, într-o slujire care a însumat 20 de ani, a restaurat cele mai importante mănăstiri moldave și apoi, în parte, pe cele din Muntenia, care nu primiseră veșmânt nou în vremea Patriarhului Justinian Marina.

Aceeași preocupare a avut-o și Patriarhul Teoctist la Arad, Craiova, Iași și București, ultima sa ctitorie fiind Mănăstirea Sfinților Români, unde a slujit cu mulți ierarhi la târnosirea ei, cu puțin timp înainte de trecerea sa la cele veșnice.

Sfârșitul lunii lui Cuptor aprinde în inimile slujitorilor Bisericii datoria de a nu-i uita pe cei care s-au făcut pildă cu fapta, cuvântul și învățătura, urmând cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7).