Rugăciunea - audienţă divină şi mijloc de progres duhovnicesc

Într-unul dintre îndemnurile sale pastorale, patriarhul Justinian îi sfătuia pe preoţi să se roage mai insistent pentru toţi oamenii, să se roage adică pentru cei care ar vrea să se roage mai mult dar n-au timpul necesar s-o facă; să se roage pentru cei care nu ştiu că trebuie să se roage şi să o facă şi pentru cei care nu vor să se mai roage. Desigur, sus-numitul îi avea în vedere în primul rând pe cei care prin definiţie ar trebui să fie nişte profesionişti ai rugăciunii, să nu uităm că tot creştinul are nevoia de a deveni un profesionist al rugăciunii, adică un rugător consecvent pentru sine şi pentru semenii săi. Dacă ne raportăm la cuvintele Apostolului Pavel care îndeamnă să ne rugăm neîncetat, se subînţelege că despre rugăciune putem vorbi oricând, dar mai propice rugăciunii este totuşi perioada de post când omul se mai poate lua la rost pe sine însuşi prin aceea că, abţinându-se, atât cât se poate, de la hrana excesivă, creştinul încearcă prin acest fel de exerciţiu spiritual să probeze că ia în serios crezul pe care-l mărturiseşte. Alături de porunca iubirii, cea a rugăciunii apare cel mai frecvent în cuvântările Domnului Hristos, fiindcă rugăciunea ajută cel mai mult la progresul duhovnicesc al omului şi de aceea s-a şi practicat şi se practică în mai toate religiile lumii. Mântuitorul nu le-a recomandat oamenilor să muncească fără încetare şi nici să-i miluiască permanent pe cei aflaţi în lipsuri, ci i-a îndemnat doar să se roage neîncetat. Oricine realizează că este imposibil a te ruga fără încetare. Prin cuvintele „fără încetare“ vrea să spună cât mai des posibil. Se ştie că efortul exagerat, fizic sau intelectual, îl poate epuiza pe om, la fel cum milosteniile prea multe pot epuiza toate resursele, numai rugăciunea are efecte total diferite. Pe măsură ce o înmulţim ni se amplifică forţele spirituale. Un teolog spunea că viaţa de rugăciune, intensitatea, profunzimea şi ritmul ei măsoară sănătatea noastră spirituală şi ne revelează ce fel de creştini suntem. Într-adevăr, dacă nu ne rugăm cum trebuie, adică aşa cum ne recomandă Scriptura, cu fervoare sfântă şi fără împrăştierea minţii, nu putem spune că luăm în serios credinţa creştină. În Rugăciunea domnească cerem să se facă voia lui Dumnezeu şi cu noi pe pământ aşa cum se face în ceruri, dar în sinea noastră suntem convinşi că ar fi mai bine ca Dumnezeu să se acomodeze voilor noastre. Majoritatea creştinilor se roagă ca Dumnezeu să le dea, să-i sponsorizeze cu toate darurile de care au nevoie, şi mai niciodată să le descopere voia Sa. Ca să fim în stare a ne ruga lui Dumnezeu aşa cum îi place Lui, se cuvine să medităm mai mult la cuvintele Sf. Ioan: Prea iubiţilor, dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu şi orice vom cere vom căpăta de la El fiindcă păzim poruncile Lui şi facem ceea ce este plăcut înaintea Lui (I Ioan 3, 21-22). Parafrazând textul biblic, un teolog sublinia că tezaurul lui Dumnezeu este imens şi hambarele Sale sunt arhipline de daruri, numai că toate bunătăţile programate pentru om sunt bine ferecate şi nu se pot deschide decât numai cu cheia rugăciunii, aşa cum vesteşte profetul: Aduceţi Domnului zeciuielile voastre... şi puneţi-Mă la încercare, zice Domnul Savaot, şi veţi vedea că voi deschide la dorinţa voastră stăvilarele cerului, şi voi vărsa din belşug binecuvântarea, spre binele vostru (Maleahi 3, 10). Nu trebuie totuşi să confundăm rugăciunea cu o unealtă cu ajutorul căreia să obţinem bunăvoinţa divină în a ne îndeplini chiar toate cererile. Înainte de a fi o cerere expresă, rugăciunea este o conversaţie de taină cu Părintele ceresc, prin care creştinul urmăreşte nu atât eliberarea de ispite sau obţinerea de sponsorizări materiale, ci în primul rând o mai bună cunoaştere a lui Dumnezeu (Ioan 17, 3). Sfântul Simeon Noul Teolog spunea că trebuie să ne rugăm până ce Dumnezeu ni Se descoperă ori Îl descoperim noi. Considerăm că în acestă perioadă specială dedicată postului şi rugăciunii se cuvine ca înainte de toate să-I cerem lui Dumnezeu să ne dea daruri conforme cu voia Sa, să-L rugăm să ne descopere ceea ce este plăcut Lui şi să ne ajute să facem pentru semenii noştri ceea ce ar face el Însuşi pentru ei. Este foarte necesar pentru noi, scria un gânditor creştin, ca interesele şi intenţiile noastre să corespundă întru totul cu ale Lui şi ca urmare să ne putem ruga şi noi ca altădată Fericitul Augustin, care zicea: Doamne, ajută-mi ca să împlinesc voia Ta, ca şi cum ar fi voia mea, iar Tu să împlineşti voia mea ca şi cum ar fi voia Ta! Mai mult decât credincioşii, în primul rând cei prin definiţie consacraţi rugăciunii, conducători spirituali ai poporului, fiecare după puterea dată lui de Domnul, să nu înceteze a se ruga având mereu în minte cuvintele arhiereului Samuel care zicea: Departe de mine să păcătuiesc înaintea Domnului, încetând să mă rog pentru voi şi de a vă povăţui pe căi bune şi drepte. ( I Samuel 12, 23 sau I Regi 12, 23). Dependenţa de Dumnezeu dimpreună cu spiritul rugăciunii se regăsesc şi la necreştini, aşa cum o probează următoarele cuvinte: Dumnezeule, Tu care eşti simţul nostru cel înaripat, voinţa Ta prin noi voieşte, dorinţa Ta prin noi doreşte, puterea Ta prin noi preschimbă nopţile noastre ce de la Tine sunt în zile care tot din Tine vin. Nimica nu putem a-Ţi cere căci Tu ne cunoşti trebuinţele chiar înainte ca ele să se nască în noi: de Tine Doamne avem nevoie, iar dându-ne mai mult din Tine ne dai tot. (Kahlil Gibran, Darul iubirii).