Rugăciunea, lumina sufletului

Marele orator creştin Sfântul Ioan Gură de Aur defineşte rugăciunea ca fiind „lumina sufletului”. Tot el numeşte rugăciunea „izvorul mântuirii”, „maica filosofiei”, „zidul de apărare al Bisericii”, „pricină a bucuriei” şi „armă împotriva duhurilor rele”. Din aceste definiri ale rugăciunii de la Sfântul Ioan Gură de Aur înţelegem că pentru noi a ne ruga este o necesitate existenţială, în plan spiritual.

Doar conştientizând că rugăciunea este lumina sufletului vom dedica mai mult din timpul existenţei noastre cotidiene rugăciunii, constatând că aceasta este o necesitate duhovnicească. Rugăciunea este, după cuvântul Sfântului Teofan Zăvorâtul, „barometrul duhovnicesc care ne îngăduie să ne cunoaştem pe noi înşine”. Astfel, prin rugăciune descoperim latura spirituală şi tot prin ea aducem lumină în sufletele noastre.

Prin rugăciune suntem în legătură fiinţială cu Dumnezeu, deoarece „rugăciunea creştină e respiraţia naturii noastre îndumnezeite” (Tomas Špidlik, „Spiritualitatea răsăritului creştin, Rugăciunea”). Astfel, reuşim să descoperim lumina din sufletul nostru, care este scânteia nemuririi sădită de Dumnezeu în noi. Astfel înţelegem că prin rugăciune oferim sufletelor noastre hrana duhovnicească de care au nevoie şi intrăm în comuniune cu Dumnezeu. Sfântul Ioan Scărarul ne învaţă că „rugăciunea este, după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului cu Dumnezeu, iar după lucrare, susţinătoarea lumii”.

Rugăciunea ne luminează sufletele şi ne uneşte cu Dumnezeu. Prin ea ne înălţăm mintea către Dumnezeu şi cerem „bunurile cuvenite”, după cum ne spune Sfântul Ioan Damaschin. Cu adevărat, prin rugăciune ne ­înălţăm mintea către Dumnezeu şi prin cererile pe care le adresăm intrăm în dialog cu El. Această convorbire cu Dumnezeu este a sufletelor noastre luminate de rugăciune, care tânjesc după lumina cea neînserată din Împărăţia lui Dumnezeu.

Stăruinţa în rugăciune ne duce spre bucuria cunoaşterii luminii necreate în care s-a schimbat la Faţă pe Muntele Tabor Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Prin ea ajungem la statura duhovnicească a părinţilor isihaşti, care şi-au luminat sufletele cu lumina taborică şi au pregustat din fericirea netrecătoare a Raiului, fiind încă în lumea aceasta trecătoare.

Postul este ajutorul de nădejde al rugăciunii în luminarea sufletului. Pentru că, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul, „postul e curăţia rugăciunii, luminarea sufletului, paza minţii”, „începutul isihiei” şi „călăuză spre nepătimire, iertarea păcatelor, uşa şi desfătarea raiului”.

Postind, noi ne îndepărtăm de patimi şi de lucrurile trecătoare şi ne dedicăm ascezei şi rugăciunii care ne transpun în starea omului din Rai înainte de cădere, când era luminat de slava dumnezeiască a Preasfintei Treimi. De aceea, Părinţii pustiei în apoftegmele lor menţionează: „Dacă cineva a dobândit curăţia, toate ascultă de el, ca odinioară de Adam îna­inte să fi călcat porunca lui Dumnezeu”.

Rugăciunea neîncetată unită cu asceza îl duc pe om la starea paradisiacă a lui Adam şi natura îl ascultă pentru că vede în el chipul lui Dumnezeu, luminat de trăirea duhovnicească.