Rugăciunea neîntreruptă și chivotul tainic al inimii (V)

Părintele arhimandrit Benedict Ghiuș a trecut prin nenumărate greutăți ale vremurilor, având armă neîncetată rugăciunea. Cercetând arhiva acestui monah cu dor de cele sfinte de la Mănăstirea Cernica, am găsit multe rânduri despre importanța rugăciunii, precum și sfaturi despre calea care duce spre pomenirea permanentă a numelui lui Iisus Hristos. Cuvinte cu adevărat patericale spre folosul nostru, al tuturor.

Dacă vrei într-adevăr să te învrednicești de o viață întru Iisus Hristos, ostenește-te să ajungi ca să te rogi Domnului în inimă, în orice vreme și în orice ceas și în timpul oricărui lucru, curat și neîmprăștiat, pentru ca în felul acesta din vârstă pruncească să poți ajunge la „starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos” (Efes. 4, 13). Să nu uiți cu acest prilej că tu nu trebuie să nimicești în nici un chip rugăciunea curată, care va începe să vină din când în când la tine prin propria ei plăcere, cu pravilele tale de rugăciuni cuvântătoare. Așa învață Filimon: „De te va învrednici Domnul, fie noaptea, fie ziua, să simți rugăciunea curată și neîmprăștiată, lasă-ți atunci pravilele tale și străduiește-te, pe cât îți îngăduie puterile, să te lipești de Domnul și El îți va lumina inima în lucrarea duhovnicească.”

Iar când te vei învrednici de petrecerea rugăciunii în inimă, care să nu mai iasă de acolo, atunci, spune Sfântul Isaac Sirul, ai atins capătul tuturor faptelor bune și ai devenit locuința Duhului Sfânt. Atunci nu va mai înceta rugăciunea, fie că vei ședea sau vei umbla, vei mânca sau vei bea, sau vei face altceva. Chiar în somnul cel mai adânc, mireasma de rugăciune se va înălța din inimă fără osteneală. Și chiar de va deveni tăcută în somn, înlăuntru va liturghisi întotdeauna în chip tainic, fără să se întrerupă.

Din cuvintele lui Isihie, presviterul Ierusalimului, învățăm că luarea aminte este liniștea neîncetată a inimii în fața oricărui gând, liniște a inimii în care ea respiră întotdeauna, neîncetat și necurmat cu Iisus, Fiul lui Dumnezeu, pe El Îl cheamă, cu El se înarmează bărbătește împotriva vrăjmașilor și Lui își mărturisește greșelile ca Unuia Care are puterea de a ierta păcatele.
Trezvia este o împlântare puternică și o stare a minții la ușa inimii; așa încât ea vede cum se apropie gândurile străine, acești tâlhari-prădători, și în ce chip demonii încearcă să distragă prin ele mintea spre închipuiri și s-o înșele. Dacă vom trece printr-o astfel de lucrare cu dragoste de osteneală, atunci ea ne va arăta în chip înțelepțitor meșteșugul luptei de gând.

Primul chip al trezviei este să urmărești insistent închipuirea sau atacul; al doilea este să-ți păstrezi întotdeauna inima într-o adâncă tăcere și într-o liniște în fața oricărui gând și să te rogi; al treilea este să chemi neîncetat în ajutor pe Domnul Iisus Hristos cu smerenie; al patrulea este să ai în suflet o neîncetată aducere aminte de moarte; al cincilea, care este mai lucrător decât toate, să privești numai spre cer, fără să punem întru nimic în socoteală pământul.

Cel care se nevoiește lăuntric trebuie să aibă în fiecare clipă următoarele patru lucrări: smerenia, luarea aminte până la extrem, vorbirea împotriva gândurilor și rugăciunea. Smerenia pentru că, întrucât lupta se dă cu demonii, care sunt niște adversari plini de mândrie, să aibă întotdeauna în mâinile inimii ajutorul lui Hristos, căci Domnul urăște pe cei mândri. Luarea aminte pentru ca să-și țină întotdeauna inima fără nici un fel de gând, chiar de s-ar părea că este bun.

Cine nu are o rugăciune curată de gânduri, acela nu are o armă în luptă. Vorbesc de rugăciunea care s-ar săvârși neîncetat în cele mai lăuntrice ascunzișuri ale sufletului și care prin chemarea Domnului Iisus Hristos ar biciui și ar arde pe vrăjmaș, care se luptă pe ascuns. Este de trebuință să privești înlăuntru cu o vedere ascuțită și încordată a minții, ca să-i cunoști pe cei care intră. De îndată ce îl vei cunoaște, zdrobește imediat capul șarpelui și, totodată, strigă către Hristos cu suspinuri. Și atunci vei primi experiența apărării dumnezeiești nevăzute. Dacă tu petreci întotdeauna în inima ta cu o cugetare smerită, cu aducerea aminte de moarte, cu prihănirea de sine, cu vorbirea împotriva gândurilor și cu chemarea lui Iisus Hristos, și cu aceste arme străbați în fiecare zi calea de gând, care este o cale strâmtă, dar plină de bucurie și de dulceață, atunci vei intra în contemplare și vei fi luminat prin cunoștința tainelor adânci ce vin din partea lui Hristos „întru Care sunt ascunse toate vis­tieriile înțelepciunii și ale științei” (Col. 2, 3). Căci tu vei simți întru Hristos Iisus că în sufletul tău S-a coborît și a intrat Duhul Sfânt, prin Care omul este luminat ca să vadă cu o față descoperită slava Domnului.

Chemarea neîncetată a lui Iisus, cu o oarecare dorință caldă, produce efectul prin care aerul inimii, din pricina unei atenții extreme, se umple de o liniște plină de bucurie. Dar faptul că inima se curăță cu desăvârșire este datorită lui Iisus Hristos.

Din neîncetata aducere aminte și chemare a Domnului nostru Iisus Hristos se naște o stare oarecare dumnezeiască, dacă nu vei neglija să te rogi pururea Lui cu mintea și să fii treaz neîncetat, ceea ce este o lucrare unică, stăruitoare și necesară. Și într-adevăr, noi trebuie să avem întotdeauna o lucrare unică, ce trebuie să se săvârșească în chip uniform, adică să avem chemarea lui Iisus Hristos, Domnul nostru; chemându-L cu inimă fierbinte ca să ne dea putința să ne împărtășim și să gustăm numele Lui. Căci deasa repetare este mama deprinderii, atât cu privire la virtuți, cât și cu privire la vicii; iar deprinderea stăpânește mai târziu ca și natura. Ajunsă la o asemenea stare, mintea singură caută pe vrăjmașii ei, așa cum un câine de vânătoare caută iepurele în tufiș; numai că acesta îl caută pentru ca să-l mănânce, iar mintea îi caută ca să-i lovească și să-i alunge. Trebuie să învârtim întotdeauna în spațiul inimii noastre numele lui Iisus Hristos, așa cum fulgerul se învârte în spațiul aerului înainte de a cădea ploaia. Asta o știu bine cei care au experiență duhovnicească în războiul lăuntric.

Dacă, începând să viețuim întru luare aminte a minții, ne vom uni trezvia cu smerenia, dacă vom întruni vorbirea împotrivă cu rugăciunea, atunci vom umbla bine pe calea de gând cu numele închinat și sfânt al lui Iisus Hristos, ca și cu o făclie de lumină. Dar dacă vom nădăjdui numai în trezvia sau atenția noastră, atunci, făcându-ne ținta năvălirilor vrăjmașe, vom cădea repede, fiind doborâți la pământ. Și atunci vor începe să ne biruie cu desăvârșire acești prea vicleni și răi uneltitori, iar noi vom începe să ne încurcăm din ce în ce mai mult în dorinți rele ca într-o plasă sau vom fi jertfiți cu desăvârșire și cu ușurință de ei, ca unii ce avem în noi sabia purtătoare de biruință, care este numele lui Iisus Hristos. Căci numai această sabie sfințită, fiind neîncetat învârtită într-o inimă deșartă de orice închipuire, poate să-i întoarcă înapoi și să-i taie, să-i ardă și să-i mistuie, cum mistuie focul paiele.