Rugăciunea pentru vrăjmaşi

În Patericul egiptean nu găsim reţete cu aplicabilitate universală şi succes garantat. Viaţa duhovnicească este un tărâm mult prea sensibil să poată fi supus unor asemenea condiţionări şi limitări. Şi totuşi, avva Zenon îndrăzneşte să dea o reţetă: „Cine vrea ca Dumnezeu să-i asculte grabnic rugăciunea, de fiecare dată când se ridică şi întinde mâinile către Dumnezeu, mai înainte de toate şi mai înainte de şa se ruga pentruţ sufletul său, să se roage pentru sufletul duşmanilor lui. Purtându-se astfel, ori de câte ori îl va ruga pe Dumnezeu, Acesta îl va asculta“.

Viaţa duhovnicească funcţionează după alte reguli şi legi decât viaţa trupească sau cea intelectuală. Există o logică a ei, proprie, care poate fi cel mai bine cunoscută prin experienţă. De aceea sunt atât de importante mărturiile tradiţiei şi ale asceţilor, care jalonează parcursul către veşnicie. În logica vieţii duhovniceşti, un loc central îl ocupă iubirea vrăjmaşilor. Un nevoitor modern, Sfântul Siluan Athonitul, spunea că împlinirea acestei porunci a Mântuitorului reprezintă „criteriul adevăratei credinţe, al adevăratei comuniuni cu Dumnezeu, semnul autenticei lucrări a harului“. De bună seamă, aici nu vorbim despre o credinţă teoretică, intelectuală, deşi are şi ea o anumită contribuţie, în sensul în care căutarea şi acceptarea unor adevăruri spirituale reprezintă primul pas către experienţă.

Sfântul Siluan şi întreaga lui experienţă se găseşte în continuarea cât se poate de naturală a marilor Părinţi duhovniceşti care l-au precedat. De aceea viziunea lui este o foarte bună cheie retrospectivă de lectură a textelor ascetice, pe care le completează şi la rândul ei se împlineşte prin ele. În apoftegma avvei Zenon, citată mai sus, iubirea pentru vrăjmaşi este criteriul, condiţia şi mai ales premisa adevăratei rugăciuni. Ceea ce ar părea capătul unui drum greu de parcurs este de fapt poarta de intrare. Bătrânul călugăr face o recomandare practică, dincolo de orice speculaţie. Iubirea de vrăjmaşi nu este un sentiment difuz, care se naşte de la sine, cândva, într-un viitor nedefinit. Dimpotrivă, această iubire greu acceptabilă se dobândeşte la fel ca Împărăţia cerurilor - cu asalt. Un asalt împotriva propriei îngustimi şi limitări.

Actul iniţial al asaltului împotriva sinelui, spre lărgirea inimii, este rugăciunea pentru vrăjmaşi, ca prefaţă la rugăciunea pentru sine. Făcută consecvent, asumată ca mod de viaţă, această rugăciune devine în primul rând lucrătoare asupra celui care o practică. Rugăciunea este inevitabil legată de cunoaştere. Nu te poţi ruga celui pe care nu îl cunoşti, iar iubirea de vrăjmaşi, trăită chiar nedeplin în rugăciunea pentru ei, duce în cele din urmă la cunoaşterea lui Dumnezeu, a Cărui iubire este fundamental nediscriminatorie.

În Scriptură şi în gândirea Părinţilor, vrăjmaş nu înseamnă duşman de moarte, cel pe care îl urăşti sau care te detestă şi cu care nu ai nici o relaţie. Poate o traducere mai bună ar fi cea uzitată în unele versiuni biblice, anume potrivnicul. Cel care ţi se opune şi mai ales cel faţă de care ai în inimă o rezervă; cel pe care nu îl poţi cuprinde cu totul în dragostea ta. Rugăciunea pentru un asemenea om lărgeşte inima, te aduce mai aproape de Domnul şi, după cuvântul adevărat al avvei Zenon, face ca rugăciunea să fie lucrătoare, vie şi să fie ascultată de Dumnezeu.