Rugăciunea poate să regenereze făptura

Într-o societate care prețuiește inițiativa personală și acțiunea aproape imediată, îndemnul Domnului Hristos, „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41), poate fi văzut ca o frână sau piedică. Este normal să ni se ceară ca înaintea unui lucru să punem o dreaptă judecată și o cumpănire bună, dar rugăciunea este cu mult mai mult decât acestea.

Înaintea marilor evenimente mântuitoare consemnate în Sfânta Scriptură, ni se prezintă faptul că Mântuitorul Se ruga. Rugăciunea este nedespărțită de viața Domnului Hristos, iar ca un rezumat al acestui adevăr, Sfântul Evanghelist Luca consemnează: „Dar şi mai mult străbătea vorba despre El şi mulţimi multe se adunau, ca să asculte şi să se vindece de bolile lor. Iar El Se retrăgea în locuri pustii şi Se ruga” (Luca 5, 15-16). Desigur, cel mai important moment când Domnul S-a rugat a fost înaintea suferințelor și morții Sale, în Grădina Ghetsimani. În acest episod, Domnul reproșează ucenicilor lipsa lor de prevedere duhovnicească: „Aşa, n-aţi putut un ceas să privegheaţi cu Mine!” (Matei 26, 40). Această mustrare transpare în istorie către toți cei care devin următori Lui, arătând neputința minții noastre de a se ridica către El.

Mântuitorul S-a rugat Tatălui și a proclamat că a venit în lume să săvârșească lucrarea și voia Tatălui, arătând ceea ce în teologie s-a numit chenoză, adică golirea sau smerirea de Sine. Deși avea toate prerogativele dumnezeirii, S-a smerit și S-a rugat Tatălui arătând de unde este izvorul de putere pentru firea umană. Această iconomică lucrare a Fiului este și o pedagogie pe care ne-o predă nouă, că rugăciunea și cererea învoirii Tatălui trebuie să însoțească fiecare lucru și moment al vieții noastre.

Dar acest lucru poate fi explicat și prin capacitatea omului de a cunoaște experiența umană depozitată în monumente sau consemnări ale tradiției, și de a și-o impropria ca lecție sau experiență personală. Acest lucru se întâmplâ când cineva citește, spre exemplu, o carte. Experiența consemnată în lucrarea respectivă, pe măsură ce este impropriată și înțeleasă, devine și o experiență personală a celui ce o citește.

Într-o formă asemănătoare este și rugăciunea. Sfântul Cuvios Sofronie Saharov spune că prin ea Evanghelia devine o realitate de fiecare zi a omului. Nu mai este ceva străin de viața lui, ci ajunge să îi ofere conținut vieții. La fel, și Sfântul Cuvios Siluan Athonitul spunea că prin citirea vieții sfinților sau a cuvintelor duhovnicești vieții noastre i se adaugă un alt orizont, o altă experiență, care duce la învierea sufletului. Nu într-o manieră spectacluoasă, ci prin șlefuirea unui caracter duhovnicesc al vieții. Cultivarea rugăciunii este înnoirea vieții omului, și prin ea ajungem la noi niveluri de înțelegere. Această înțelegere este unul din lucrurile cele mai de preț pe care omul le caută. Prin sălășluirea rugăciunii în noi, zice Sfântul Sofronie Saharov, „vom începe cumva să vedem cu claritate cât de naive erau închipuirile noastre anterioare despre Dumnezeu şi despre vieţuirea în Dumnezeu”.

Părintele adaugă: „Asemenea harului care se pogoară de Sus, rugăciunea depăşeşte firea noastră pământească. Rugăciunii i se împotriveşte trupul stricăcios, neputincios să se înalţe în sfera duhului; i se împotriveşte intelectul, care este neputincios să încapă neîncăputul, este zguduit de incertitudini şi respinge tot ceea ce depăşeşte priceperea lui. Rugăciunii îi stă împotrivă mediul social în care vieţuim şi care orânduieşte viaţa prin alte mijloace, diametral opuse rugăciunii. Rugăciunea nu o pot suferi duhurile vrăjmaşe. Dar numai singură rugăciunea poate să regenereze făptura din starea ei de cădere, să biruiască inerţia şi stagnarea, printr-o mare încordare a duhului nostru întru urmarea poruncilor lui Hristos”.