„Rugăciunea să rămână în minte ca raza în soare”

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să fim răbdători în suferinţe, să ne bucurăm în nădejde, să stăruim în rugăciune şi să ne facem părtaşi la trebuinţele sfinţilor (Romani 12, 12-13). Acest îndemn al apostolului, de a stărui şi de a fi statornici în rugăciune, nu este întâmplător, pentru că numai rugându-se întru smerenie în credincios rămân pacea şi bucuria Sfântului Duh. Rugăciunea, ca sursă sau pricină a bucuriei duhovniceşti, trebuie să rămână în mintea omului ca raza în soare, îndemna Ilie Ecdicul, deoarece fără rugăciune „grijile din lumea simţurilor, hoinărind ca nişte nouri fără de apă, despart mintea de strălucirea ei” (Ilie Ecdicul, Capete despre rugăciune 82, Filocalia, vol. 4). În momentul în care omul nu se mai roagă cum şi cât trebuie, va pierde în mod inevitabil bucuria şi pacea sufletului.

Atunci când Mântuitorul Iisus Hristos a rostit pilda vameşului şi a fariseului, nu a zis că doi oameni s-au dus la templu ca să se roage, ci că ei „s-au suit” la templu (Luca 18, 10). Aici vedem care este de fapt firea rugăciunii: rugăciunea înalţă pe om de pe pământ la cer, îl suie la Dumnezeu şi îl uneşte cu Creatorul său, afirma Sfântul Grigorie Palama. Însă, pentru ca rugăciunea să fie auzită şi primită de Dumnezeu, ea trebuie făcută cu umilinţă şi smerenie, căci „oricine se înalţă pe sine se va smeri; iar cel care se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18, 14). De ce oare smerenia înalţă omul spre culmea dreptăţii, iar buna părere despre sine îl coboară pe om spre adâncul păcatului? Pentru că, ne spune tot Sfântul Grigorie Palama, „teologul luminii necreate”, cel care se socoteşte pe sine mare, şi asta chiar înaintea lui Dumnezeu, este părăsit pe bună dreptate de Dumnezeu, ca unul ce crede că nu are nevoie de ajutorul Său. Fiindcă „Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iacov 4, 6; Pilde 3, 34).

Prin rugăciune, omul se face primitor al harului dumnezeiesc, ­înălţându-şi viaţa în Dumnezeu, astfel că între rugăciune şi viaţă se stabileşte un raport ontologic. Absenţa rugăciunii zilnice îl face pe om să decadă, să se degradeze din punct de vedere spiritual. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur scria că „rugăciunea îl deosebeşte pe om de animale”. Aşa se explică şi motivul pentru care indiferent de timpul istoric pe care l-a traversat, dincolo de spaţiul geografic şi cultural în care a trăit, omul s-a manifestat ca homo orans, ca făptură ce se roagă. Dacă rugăciunea rămâne în minte ca raza în soare, cu adevărat omul va fi luminat, căci în esenţa ei „rugăciunea este lucrarea lui Dumnezeu înlăuntrul nostru” (Luca 17, 21).