Rugăciunea, virtute şi maică a virtuţilor

Rugăciunea trebuie să îl însoţească permanent pe credincios în urcuşul său duhovnicesc întrucât, fără rugăciune, în om nu vor putea să crească şi să rodească virtuţile, deci acesta nu va putea ajunge la unirea cu Hristos. Acesta este şi motivul pentru care Marcu Ascetul afirma că „rugăciunea se numeşte virtute, deşi e maica virtuţilor” (Marcu Ascetul, Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptăţesc din fapte 35, în: Filocalia, vol. 1, Bucureşti, 2008, p. 304). Ca virtute, îl înalţă pe om la Dumnezeu, iar ca maică a virtuţilor îl conduce tainic la unirea cu El. Şi pentru că Părinţii Bisericii numesc rugăciunea virtute înţelegem că aceasta are absolută nevoie de efortul omului pentru a fi o rugăciune curată şi desăvârşită. Un efort deosebit pe care omul trebuie să-l depună atunci când se roagă este cel referitor la paza gândurilor şi unirea minţii cu inima, deoarece „nu există rugăciune desăvârşită fără o chemare a minţii. Iar cugetul care strigă neîmprăștiat va fi auzit de Domnul” (Marcu Ascetul, Filocalia, vol. 1, p. 304). Toate acestea însă nu reprezintă o lucrare exclusiv omenească, ci mai întâi de toate vorbim de ajutorul harului dumnezeiesc.

Sfântul Isaac Sirul spunea că rugăciunea este şi un mod prin care noi îi suntem recunoscători şi mulţumitori lui Dumnezeu pentru darurile oferite. Aşadar, ca recunoştinţă, rugăciunea Îl mişcă pe Dumnezeu să dea daruri şi mai mari decât cele dintâi. De asemenea, sunt de evitat în timpul rugăciunii cuvintele iscusite, tocmai pentru a nu ne risipi mintea. Sfântul Ioan Scărarul aminteşte în lucrarea Scara că „un singur cuvânt al vameşului a domolit mânia lui Dumnezeu şi o vorbă rostită cu credinţă a mântuit pe tâlhar. La rugăciune, poliloghia împrăştie de multe ori mintea şi o umple de ciudăţenii, dar scurtimea cuvintelor adună adeseori mintea”.

În acest sens, putem vorbi de virtuţi care provoacă rugăciunea, sau care îl ajută pe om să se roage mai mult şi mai intens, şi de virtuţi care izvorăsc din rugăciune şi care diferă de cele dintâi: primele cresc din suflet şi sunt psihice, iar celelalte sunt duhovniceşti (Sfântul Ignatie Briancianinov). Rugăciunea, ca virtute, este împlinirea celor două porunci ale Mântuitorului Iisus Hristos în care se cuprind Legea şi Prorocii: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-39). Pentru a rodi însă, rugăciunea trebuie făcută cu simplitate, smerenie şi încredere deplină în Dumnezeu. Sfântul Ioan Scărarul arăta că înfrânarea şi lacrimile dau rugăciunii aripi. Fiind încredinţaţi că nimeni nu se ridică nemângâiat şi nerăsplătit de la rugăciunea curată, este important să ne lăsăm călăuziţi de voia Domnului, căci aşa nicicând nu vom fi înşelaţi în aşteptările noastre.