Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei S-au pornit sfinții prin țară

S-au pornit sfinții prin țară

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Repere și idei
Un articol de: Lidia Popiţa Stoicescu - 11 Iun, 2021

Îl privesc și nu-mi pot desprinde ochii inimii de cele ce văd. Stă cuminte, „înșirat” anatomic pe nisipul așter­nut în racla de sticlă, impresionant de redus la o „schemă”, dar tulburător prin ceea ce transmite, dincolo de această alcătuire: evlavia! Da, este evlavie, în toată atitudinea și aparența fiecărei componente a armăturii care, cu 17 secole în urmă, era învelită (ascunsă) cu carne și acoperită cu piele, pentru a nu se rușina de goliciunea sublimă, necunoscută și nepercepută ca atare de făptura umană, înainte de păcatul originar. Îl privesc și gândesc la o divină „coincidență” - deloc întâmplătoare, pentru că la Dumnezeu nu e nimic întâmplător!, și anume, că cel care, iată, stă smerit în racla sa (confecționată de un prezent precar!) a străbătut veacurile, până în pragul celui de-al treilea mileniu creștin, cu numele său, iar acest nume este unul încărcat de semnificații profunde: Innocens! ,,Nevinovatul”, „cel pur”, „cel curat”! Putea să se numească oricum, Petronius, sau cu un nume dacic, întrucât arheologii l-au situat în secolul III d.Hr., deci în plin proces de plămădire a unui popor nou, rezultat din contopirea populațiilor daco-romane de pe teritoriul vechii Dacii.

Se numește, însă, Innocens, iar aceeași iconomie dumnezeiască a voit și a făcut ca în mormântul unde a fost descoperit, la Barboși, să se afle și un obiect de podoabă, cu însemne creștine: o fibulă. Așadar, Innocens s-a creș­tinat pe meleagurile unde năvodul larg cuprinzător al Apostolului-pescar Andrei, cu două veacuri în urmă, adusese la țărmul credinței în Hristos populația daco-romană. Se vor fi creștinat mulți până la el, desigur, dar văd totuși un tâlc minunat că „Innocens” este unul dintre primele nume de creștini păstrate (descoperite) tocmai în aceste locuri. Știm bine că sufletul n-are hotar nici în timp, nici în spațiu. Privindu-l pe Innocens minute în șir, am intuit miracolul ce se va fi petrecut când prețioasa raclă care adăpostește, ca sfinte moaște, însuși capul Sfântului Apostol Andrei cel întâi chemat a poposit prima oară (adusă din Grecia, de la Patras, orașul unde a fost martirizat) la Galați: duhul ,,pescarului de suflete” și cel al „convertitului” (chiar dacă după mai bine de două secole!) s-au întâlnit, și Sfântul Apostol l-a recunoscut, desigur, pe Innocens. „Pescuirea” nu s-a oprit, iată, la aproape două milenii după moartea martirică a Apostolului care și-a lăsat uneltele cuvântului de propovăduire a Evangheliei lui Hristos moștenire, până în zilele noastre, altor „pescari de oameni”, ierarhi, preoți, monahi, precum și cea mai iscusită și folositoare mreajă, care este însăși Sfânta Liturghie.

Minuni se petrec mereu în jurul nostru, dar nu întotdeauna și nu toți le înțelegem ca atare, ci, mai adeseori, ochii noștri cei trupești sunt ținuți să nu le vadă. Am fost, însă, dăruiți de Dumnezeu și cu ochii sufletului, duhovnicești. Și aceștia văd că se petrece un lucru minunat de o bucată de vreme și, desigur, nu întâmplător: sfinții (cu trupul întreg, sau doar fărâme de sfinte moaște) au început a străbate cu tot mai multă osârdie drumurile acestei țări atât de greu încercate. Itinerariile lor se întrepătrund, se întretaie, se întâlnesc, țesând o urzeală de nădejde nouă, de speranță. Poposesc în orașe, în localități mai mici, brăzdând harta țării, de la Galați - cetate a Sfântului Apostol Andrei, la Iași, loc de sălășluire spre pioasa venerare a Cuvioasei Parascheva; mai sus, apoi, în Cetatea de Scaun a Sucevei, unde veghează și priveghează cinstitele moaște ale Sfântului Ioan cel Nou, pentru ca mereu și mereu să se întoarcă și să purceadă iar mai departe, iradiind bună mireasmă și duh de tămăduire sau alinare, ca dintr-un punct central, din inima țării, de fapt, din Cetatea lui Bucur, unindu-și, sporindu-și puterea harului, cu cel al Sfântului Cuvios Dimitrie din Basarabi, avându-și racla în Catedrala Patriarhală.

Cine vrea și cu bună-credință să vadă, să cunoască și să-nțeleagă sufletul neamului românesc, profund credincios, dreptmăritor, să vină să privească șirurile nesfârșite de credincioși care, adunați din toate colțurile țării, se perindă, plini de evlavie, răbdători în frig sau pe arșiță, dornici să atingă măcar o dată pe an, la hram, cu buzele arse de sete (duhovnicească!), fie și numai un colț al raclei în care se află trupul întreg sau doar părticele ale unui mare sfânt; picioarele târșâite greu, ostenite, rănite, înghețate, bolnave, bătrâne, cu încălțările scâlciate, rupte, necăjite, ca și cei care le poartă, cuceresc totul cu vitejia pe care o dau răbdarea și credința, pas cu pas, din distanța care le desparte de clipa atingerii sfintelor moaște cu fruntea și cu buze nevrednice, dar spălate de lacrimile pocăinței.

Sufletele și chipurile au aceeași intensitate a trăirii duhovnicești, fie că știu că se apropie de trupul întreg al sfântului, fie că vor atinge doar mâna, ori chiar și numai o părticică cât de mică, răzbind prin ochiul tăiat în sticla decupată și tivită cu argint. Iar când sfinții cei mari încep să se cheme unul pe altul, chiar de peste mări și țări, cum, de pildă, Sfântul Apostol Andrei a răspuns, poate, chemării Cuvioasei Parascheva, îndemnându-l tot ea apoi să treacă iar prin locul începuturilor apostolatului creștin la Dunărea de Jos, trebuie să fie un semn de la Dumnezeu! Se pare că era vremea ca Sfântul Apostol Andrei să revină pe aceste meleaguri, făcând joncțiunea de cuvânt și rugăciune cu cei ce i-au urmat, prin secole, cu sfinții ocrotitori ai neamului românesc, sau chiar cu cei odrăsliți de pământul țării noastre. Chiar și cu Sfântul Necunoscut, cel care, în incinta Mănăstirii Neamțului, n-a mai răbdat să fie călcat de lipsa de evlavie și indiferența turistică și a ridicat cu puterea duhului și a harului lespezile grele. Sfinții se mișcă din locurile lor, călătoresc peste capetele noastre, duhurile lor pline de har țin sobor și hotărăsc să întărească rugăciunile pentru ca Cel mult milostiv să-Și mai întoarcă o dată fața către noi.

Ochii care au privit cu aproape două milenii în urmă aceste meleaguri, gura care a dat glas învățăturii de credință creștină în fața mulțimilor statornicite aici, proaspăt închegate într-un popor nou, viguros și avid să absoarbă credința în Dumnezeul Cel unic și adevărat, vor fi iscat în mintea și inima nemuritoare ale Apostolului cel întâi chemat gândul rămânerii sale printre noi. Puteau, cred, să aibă loc tratative mondiale, ecumenice, panortodoxe, pancreștine etc., dar dacă el, Sfântul Apostol Andrei, n-ar fi voit, părticica primită în dar de către Eparhia Dunării de Jos nu s-ar afla acum și pentru totdeauna la Galați! Pledoaria neobositului ierarh va fi fost desigur auzită de către urechile pământene ale cardinalului Vienei, Cristoph von Schonborn, dar ceea ce n-a auzit au fost rugăciunile, îngenuncherile și acatistele, ceasurile de tainică priveghere în Paraclisul din Reședința episcopală sau în catedrală, către Sfântul Apostol Andrei, rugându-l să vină la noi și să rămână la noi, poporul român binecredincios, care îl dorește și îl așteaptă cu credință puternică. Și iată că, prin voința și milostivirea lui Dumnezeu, Sfântul Apostol Andrei a venit și de mai bine de 20 de ani a rămas la noi.