„Să ajungi bătrân e o performanță!“

Mai în glumă, mai în serios, un moralist francez din secolul al XVIII-lea zicea că „bătrânii dau sfaturi bune pentru că au dat exemple proaste”. Nu știu dacă e așa, dar cine ajunge la vârstă mai înaintată nu a dat chiar un exemplu prost, pentru că este într-adevăr o performanță să îmbătrânești. Bătrânii sunt priviți, mai ales de către tineri, drept oameni cu vorba aia urâtă că „îi caută moartea pe acasă”, dar e mare lucru să ajungi acolo, pentru că asta presupune totuși niște reguli pe care trebuie să le respecți. Cu toate astea, în primul rând, ce te ține în viață este activitatea.

Cred că lenevia ucide. Când ai ceva de făcut, atunci asta te remontează și îți dă vigoare. Eu am o superstiție laică: eu când scriu ceva și termin de lucru, las o frază neterminată, ca s-o iau mâine de la capăt. Este un fel de a mă întrema sufletește, adică și mâine voi mai avea de lucru. Îmi aduc aminte de un profesor de filosofie, care preda și el la facultate, apoi și când eu am intrat în învățământ multă vreme am fost colegi chiar la catedră, ajungând prieteni foarte buni, profesorul Ianoși. El spunea că, totdeauna, de Anul Nou, imediat, primul lucru pe care îl făcea când se trezea după Revelion, se ducea să scrie câte o propoziție sau două, adică să se lanseze în noul an, pentru că asta, adică spe­ranța, este cea care parcă te trage înainte, pentru că altfel bătrânețea, zicea Seneca, în scrisorile către Lucillius, este cea mai grea dintre relele care pot să fie dintr-un anumit punct de vedere. El spunea că poți să scapi dintr-un incendiu, dintr-un cutremur, dintr-un naufragiu, dintr-o boală grea, dar de bătrânețe nu.

N-ai ce să faci, trebuie să te obișnuiești cu așa ceva. De frica bătrâneții, nu poți să îți iei viața la tinerețe, trebuie să plătești într-un fel. Ajungi la bătrânețe, dar plătești totuși avantajul ăsta, pentru că trăim o singură dată. Asta este cumplit. Eu mă temeam de moarte când eram tânăr, atunci mă înspăimântam. Înțeleg că este o fatalitate, dar mă gândesc cu oarecare teamă, ba și tristețe că, chiar pentru totdeauna, viața asta de aici, pământească (ce va fi dincolo, asta vom ști sau nu vom ști), nu o să o mai avem niciodată. Am auzit de curând că s-au descoperit niște morminte ale unor morți de peste 4.600 de ani, iar eu mă gândeam: Cum? 4.600 de ani? Trăim, suntem datori cu plata acestei nedreptăți, vorba lui Anaximandru (din secolul VI înainte de Hristos). În fragmentul de-o înțelepciune extraordinară, cum zicea Heidegger, care ni s-a păstrat de la gânditorul grec, se găsește prima vorbă filosofică, pentru că apeiron-ul, adică ilimitatul sau indeterminatul, a fost și primul cuvânt al limbajului specializat din filosofie. Până la el, cel puțin primul filosof, primul dinaintea lui, folosea pentru ceea ce este în sine un nume supleant, apa, spre exemplu.

El a folosit primul cuvânt printr-o anomalie lingvistică, pentru că indeterminatul este atribut, nu poate să fie ca subiect, dar apoi avea să fie pus într-o condiție gramatică proprie, dar era primul cuvânt. De la Anaximandru ne-a rămas un fragment. Principiul, spune el, începutul tuturor lucrurilor, este acela de la care pornesc toate și unde se întorc, după necesitate, pentru că fiecare trebuie să dea seamă de nedreptatea săvârșită. Nedreptatea săvârșită, spune el, este a fiecăruia care vine în viață, săvârșește o nedreptate față de cineva care n-a ajuns, într-un fel i-ai luat locul, dar trebuie să dai seama, altfel spus, fiind și trăind, trebuie să plătești cu trecerea în altceva. Eu aud deseori: „treci în neființă”. Este o prostie, pentru că nu se poate, nu numai religios, dar chiar în ordinea simțului comun (ordine filosofică), nu poți să treci în ce nu este, treci în alt­ceva, dar problema este aceasta a conștiinței, adică oare dincolo îți mai păstrezi conștiința de sine? Asta este problema, pentru că asta suntem. Sigur, suntem și carne, dar mai ales suntem spirit. Pe Platon eu îl socotesc cel mai mare filosof. În genere, mă feresc de superlative, mai ales așa personalizate, dar cu Platon îndrăznesc să spun că a fost cel mai mare și nu numai atât. Este și cel mai mare scriitor în limba greacă, cu mult deasupra poeților, deasupra liricilor, dar și deasupra tragicilor, poate, nu știu. După gustul meu, dacă aș fi profesor de literatură greacă aș fi mai precaut, consider că Eschil este cel mai mare tragic, ca poet și, în același timp, prin narațiune.

Ei bine, Platon avea un simț al limbii și era un creator în limbă extraordinar, nemaivorbind în filosofie, pentru că avem Dialogul Parmenide, tot ce s-a făcut și s-a scris mai bine. Ce se întâmplă? Iată, să sperăm că așa, măcar ca spirit, ne salvăm pentru că din ce ne-a rămas nu se mai păstrează nici mormântul lui Platon, nici mormântul lui Aristotel. Ceea ce este, cum zic filosofii, deci ființa, to on, poate să creeze orice, spunea Platon, în afară de ce nu este. Ei bine, născându-ne, avem din păcate, unii mai devreme, alții mai târziu, conștiința că trebuie să plătim, pentru că bătrânețea vine cu neajunsurile ei. Nu numai neajunsurile fizice, dar eu, cel puțin, sufăr că nu mai am aceeași putere de lucru.