Să-L întâmpinăm ca pruncii de odinioară

Praznicul Intrării Domnului în Ierusalim este una din cele mai luminoase sărbători ale creştinismului. Chiar dacă ulterior aceeaşi oameni care-l aclamau pe Hristos aveau să tacă şi să urmărească, terifiaţi de puterea lumească desfăşurată împotriva unui nevinovat, ducerea Lui la răstignire, bucuria din acea zi a fost una autentică. Cărturarii şi fariseii, pe de altă parte, bineînţeles că nu voiau să creadă în adevărul sentimentului omenesc, atins de pana Duhului.

Aş vrea să ne gândim puţin la tabăra din care facem parte acum, când retrăim acele momente. Am zis retrăim, pentru că astfel priveşte Biserica slujbele dumnezeieşti şi tocmai de aceea este posibil un pelerinaj de Florii, cu toate că avem în minte Săptămâna Pătimirilor, care urmează.

Astăzi, noi îl întâmpinăm pe Iisus din Nazaret şi vrem să I ne alăturăm, în lucrarea de schimbare a omului, trup şi suflet. Totuşi, mergând pe drumul tainic din Ierusalimul sufletelor noastre, cât de multe din trăirile noastre sunt aţintite asupra Împărăţiei dinlăuntrul nostru, ce va să fie descoperită, şi cât de multe asupra grijilor zilnice, pe care nu le putem lăsa deoparte nicidecum?

Răspunsul la această întrebare este bine să-l însoţim de cuvântul Mântuitorului către cărturari: "Din gura copiilor şi a celor ce sug ţi-ai pregătit laudă" (Matei 21, 16; Psalmi 8, 2). Dacă ne gândim complicat, aşa cum fac de multe ori maturii cu studii şi experienţă în relaţiile cu publicul, la acţiunea de dărâmare a tarabelor din Templu, unde se făcea comerţ, atunci nu-I vom da dreptate Mântuitorului. Vom spune că şi preoţii trebuiau să câştige bani pentru a se întreţine şi pentru a face acte de caritate etc. De aceea se şi tolerau acele tarabe, nu? Totuşi Mântuitorul le dărâmă, ca pe nişte lucruri care îi ispitesc pe oameni, care îi fac să uite unde se află, să uite de ei înşişi, gândindu-se la faptele măreţe pe care le-ar putea face… ulterior.

De ce se apără Iisus tocmai cu această expresie? În primul rând, pentru că sunt vorbele psalmistului, care erau cinstite de către oricine participa la slujbele din sinagogi şi, în al doilea rând (ordinea ar putea fi inversată, desigur), pentru că tocmai copiii nu se gândesc la consecinţele bune ale faptelor rele, alegând faptele bune, pur şi simplu. Prin urmare, Mântuitorul ne cheamă să gândim ca nişte copii atunci când încercăm să facem ceva bun în viaţă!

Machiavelismul a pătruns adânc în societatea noastră şi acum conduce chiar şi conştiinţa multor oameni care frecventează, indiferent de postura lor, bisericile. Gândul la un bine final ne poate susţine, din nefericire, multe fapte urâte, bârfe, cârcoteli şi urzeli urâcioase. Astfel a apărut, în decursul istoriei, şi tendinţa justificării lui Iuda Iscarioteanul, care ar fi vrut să-I facă, vezi Doamne, un bine Învăţătorului. Şi ce răsplată are Iuda?! Dar ce răsplată vom avea noi atunci când, gândindu-ne la binele omenirii ori chiar la al nostru personal, ceea ce este şi mai ignobil, facem rău aproapelui nostru?

Nu aşa însă fac şi copiii! Şi Mântuitorul ştia aceasta. De aceea, nu o singură dată le-a spus oamenilor că ar trebui să fie curaţi în intenţii ca aceştia. Tocmai de aceea şi copiii, fără a se gândi la ce ar putea urma, erau cei mai insistenţi aclamatori ai Celui care intra, smerit, în Ierusalimul de acum două milenii şi care intră, chiar şi astăzi, în Ierusalimul inimilor noastre. Şi cum vom putea să-L primim noi, dacă nu vom fi ca aceşti copii?