Să ne amintim de icoanele luminoase ale dascălilor noştri

La sfârşitul lui iunie, în fiecare an, îi proslăvim pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, iar apoi, chiar în ultima zi a lunii, pe toţi apostolii Mântuitorului Hristos - luminători ai lumii prin răspândirea Cuvântului dumnezeiesc. Inspiraţi de lucrarea şi jertfa acestora, acum 86 de ani, într-o zi de 30 iunie, învăţătorii au pus bazele AGIRO - Asociaţia Generală a Învăţătorilor din România, adoptând respectiva dată drept Ziua Învăţătorului. Cu adevărat decizia s-a arătat binecuvântată, căci oare nu sunt ei apostoli? Nu învăţătorii şi profesorii seamănă, cu neobosită dragoste, sămânţa cunoştinţei, a luminării, în sufletele atâtor învăţăcei, dornici de cunoaştere? Nu dascălii noştri ne-au învăţat „buchiile“ pentru ca noi să desluşim mai târziu, prin ele, măreţia înţelepciunii?

Există multe similitudini între misiunea Sfinţilor Apostoli şi cea a învăţătorilor ori profesorilor: cei 12 Apostoli ai Mântuitorului s-au nevoit a răspândi, până la marginile lumii, dreapta credinţă, vestind tuturor neamurilor pământului pe Hristos-Dumnezeu, chemându-le la mântuire. Învăţătorii sunt, la rândul lor, un fel de apostoli, de trimişi. Cu aceeaşi râvnă, cu aceeaşi devoţiune, ei risipesc întunericul din noi, ne luminează minţile, făcând din catedră un veritabil altar de jertfă pe care slujesc cu neţărmurită dragoste liturghia cuvântului. Răbdare, stăruinţă, îngăduinţă, măiestrie - iată doar câteva din ofrandele aşezate aici de ei cu o deosebită generozitate.

Ziua Învăţătorului s-a sărbătorit o perioadă îndelungată cu multă bucurie, chiar după instalarea regimului totalitar ateu. Orânduirea comunistă nu a sesizat legătura dintre sărbătoarea bisericească din 30 iunie şi ziua breslei cadrelor didactice, lăsând pe mai departe respectiva dată pentru celebrare. Deşi sărbătoarea s-a rupt de semnificaţia religioasă, totuşi înţelepţii dascăli, de-a lungul timpului, au ştiut să păstreze legătura dintre actul educaţiei şi misiunea apostolică, consfinţită de prăznuirea celor 12 Sfinţi Apostoli, evidenţiind astfel relaţia organică dintre cult şi cultură. Prin ea s-au creat de-a lungul istoriei poporului român valori inestimabile, confirmându-se, o dată în plus, adevărul că o credinţă sprijinită de cultură poate da naştere unei cândva nesperate simbioze. La fel, o cultură plămădită în vatra credinţei şi frumuseţii spirituale a unui popor sprijină temeinic năzuinţele duhovniceşti ale acestuia. Deşi distincte, cele două noţiuni se întrepătrund şi se conţin reciproc, adeverind întru totul zicerea „die Seele Kultur ist die Kultur der Seele“ (Sufletul culturii este cultura sufletului).

Probabil că din raţiuni practice Legea nr. 289 din octombrie 2007 a statornicit data de 5 iunie drept ziua de sărbătorire a modelatorilor de caractere. Nu ştim dacă reprezintă cea mai fericită alegere, dar important este ca, fie pe 5 iunie, fie la finele lunii, naţiunea românească să-şi arate pe deplin recunoştinţa, preţuirea faţă de educatori, învăţători, profesori, supranumiţi dascăli, apostoli. Să ne îndreptăm gândurile şi cugetele către dânşii, căci ne-au vegheat urcuşul către statutul de OM.

Folosind acest binecuvântat prilej, haideţi să ne amintim de icoanele luminoase ale eroilor anilor noştri de şcoală. Spunem „eroi“ căci, într-un fel sau altul, pe mulţi dintre noi ne-a marcat în chip fericit modul de a fi, de a gândi ori de a trăi al măcar unuia sau uneia din „domnii sau doamnele Trandafir“ din copilăria noastră. Oare mai avem răgazul să conştientizăm că oricâte funcţii am deţine, oricâţi bani şi bunuri am acumula, oricât de celebri am deveni, rămânem tot învăţăcei ai doamnei sau domnului învăţător? Luaţi de iureşul lumii moderne, uităm de cei ce odinioară ne-au purtat mâna stângace pe foaia neprihănită, învăţându-ne să aşternem pe ea graiul dulce românesc.

Poate că unii ne vor contrazice, de aceea ne - şi vă - lansăm o provocare întrebând: ce mai fac dascălii noştri, care, fiecare în parte, au pus cărămizi la zidirea noastră ca oameni? Câţi dintre noi i-am vizitat în ultimul timp, le-am trimis o felicitare, un gând de bine la diferite momente frumoase de peste an? Dacă vom reuşi să oferim propriei conştiinţe un „Satisfăcător“, înseamnă că ţinem legătura cu dânşii. Dar ce-i de făcut cu cei care şi-au uitat dascălii, cu cei care nici nu mai ştiu cum îi cheamă, dacă mai trăiesc ori nu? Lor le adresăm o stăruitoare rugăminte de a şi-i regăsi, căci cel mai trist tablou al uitării şi ignoranţei este să vezi slujitori ai educaţiei despre care foştii lor elevi nu mai ştiu nimic.

Aşadar, să ni-i reamintim! Să le batem la uşa sufletului cu o floare a recunoştinţei, iar dacă s-au mutat în Cereştile locaşuri să le aprindem o lumânare care, ca şi viaţa şi misiunea unui dascăl, arde ca să facă lumină în jur. Să-i conducem către dumnezeieştile altare trecuţi în pomelnicele Sfintei Liturghii alături de cei dragi ai familiilor noastre căci şi ei, odinioară, ne-au condus către lumină.

Celor care slujesc aceste „jertfelnice“ ale culturii şi educaţiei româneşti le aşezăm lângă inimă cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei. Pictorul sau sculptorul fac figuri fără viaţă, dar educatorul creează un chip viu; uitându-se la el, se bucură şi oamenii, se bucură şi Dumnezeu“. Le dorim să aducă şi pe mai departe crescânde bucurii lui Dumnezeu şi oamenilor prin chipurile pline de viaţă, scânteietoare, modelate în sufletele şcolarilor.