Să ne facem după chipul smerit al Domnului

Lumea în care trăim este, de cele mai mult ori, lipsită de duhul smereniei, în sensul în care cultura contemporană este aşezată cel mai adesea pe fundamentele afirmării persoanei umane, ca „măsură a tuturor lucrurilor“, alimentând mândria, părerea şi îndreptăţirea de sine a individului, ignorând astfel, în chip evident, lucrarea lui Dumnezeu în lume, atotoputernicia Sa şi mai cu seamă planul de mântuire din veci al lui Dumnezeu cu făptura umană şi cu întreaga creaţie. Este aproape cu neputinţă pentru omul modern, hrănit de publicitatea ce afirmă, vai!, în speţă, doar valorile lumii acesteia, neglijând valorile dumnezeieşti ale creaţiei, pentru omul ce doreşte a se afirma doar pe sine în chip autonom, să mai vorbeşti despre smerenie, ca să nu mai spunem despre încercarea de a propune omului contemporan un stil de viaţă smerit. Omul modern se consideră cel mai adesea perfect prin sine, fără să reclame în vreun chip intervenţia şi lucrarea lui Dumnezeu în viaţa sa, şi tocmai acest fapt îl conduce, în chip inevitabil, spre autoadulare, spre slava exterioară pe care o cultivă în chip programat. În mentalitatea zilelor noastre, omului smerit îi sunt asociate apelative precum ignoranţă sau incompetenţă, slăbiciune. Părintele Alexandre Schmemann constată în acest sens faptul că, „dacă există o calitate morală aproape desconsiderată şi chiar negată astăzi, aceasta este smerenia... Smerenia - fie individuală sau comună, etnică sau naţională - este privită ca un simbol al slăbiciunii, ca ceva degradant pentru un om adevărat“ (A. Schmemann, Postul cel Mare, p. 20).

Smerenia Fiului lui Dumnezeu este afirmare a perfecţiunii Sale

Şi totuşi, temeiul smereniei stă în Dumnezeu. Aceasta întrucât Dumnezeu Însuşi este smerit! Pentru cel care se străduieşte să-L cerceteze pe Dumnezeu, să-L cunoască şi să-L contemple în creaţia Sa şi în lucrările Sale din lume devine evident faptul că smerenia este, cu adevărat, o virtute divină, adevăratul conţinut şi strălucirea slavei dumnezeieşti, care umple cerul şi pământul (vezi A. Schmemann, op. cit., p. 20). În acest sens, praznicul Intrării Mântuitorului Hristos în Ierusalim este un binecuvântat prilej de a-L contempla şi de a-L întâlni pe Fiul lui Dumnezeu în chipul Său smerit.

Textele liturgice ale praznicului Intrării Mântuitorului Hristos în Ierusalim surprind, în conţinutul lor, smerenia desăvârşită a Fiului lui Dumnezeu, Care a primit să intre în cetatea Ierusalimului şi să primească laude de la prunci. Auzim în sensul acesta: „Cel ce Se poartă pe umerii heruvimilor ca un Dumnezeu, şade pe mânz pentru noi, venind spre junghiere de bună voie. Veniţi cu osârdie să-L lăudăm cu stâlpări“ (Triod, Vecernia mică, la „Doamne strigat-am...“, Slavă… Şi acum…, p. 528). Sau într-alt loc se zice: „Cel ce are scaun cerul şi aşternut picioarelor pământul, Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl şi Fiul, Cel împreună-vecuitor, S-a smerit astăzi, venind în Betania pe mânz necuvântător“ (Idem, Vecernia Mare, la „Doamne strigat-am...“, stihira 2, p. 529). Şederea lui Hristos pe mânzul asinei trebuie văzută drept un semn de mare smerenie a Sa, căci dacă împăraţii pământului intrau, de regulă, în cetăţile pământeşti biruitori şi călare pe caii frumos împodobiţi, Hristos intră în cetatea Sa cu desăvârşită smerenie. În sensul acesta, teologul Vasile Gheorghiu, în lucrarea sa Comentar la Evanghelia după Matei, subliniază această desăvârşită smerenie a Domnului, pe care Acesta o descoperă şi cu prilejul Intrării în cetatea Ierusalimului, călare pe mânzul asinei: „Faţă de calul frumos la vedere, mândru, războinic şi pretenţios, asinul era tipul animalului paşnic, blând şi modest. Cei care veneau călări pe cai semeţi erau principii războinici, care erau gata să distrugă pe cei care li se opuneau în cale. Cel care vine, acum, călare pe mânz de asin nu se gândeşte însă la război. El este un Principe paşnic, preocupat numai de cultura, educaţia şi fericirea poporului Său. Poporul, când Îl vede pe Domnul, călătorind în mijlocul lui, se însufleţeşte atât de mult pentru El încât se întrec unii pe alţii în a-I aduce omagii şi a-I face intrarea cât mai solemnă…“ (op. cit, volumul III, p. 592).

Cel mai bine apare însă surprinsă desăvârşita smerenie a lui Hristos pentru noi în următorul text liturgic al Floriilor: „Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Duhul primeşte cântarea îngerească sus, a sărăcit jos ca un străin şi cântare de la prunci a primit“ (Vecernia mică, la Stihoavnă, stihira 3, p. 529). Expresia „a sărăcit ca un străin“ indică lucrarea de micşorare a slavei dumnezeieşti a Mântuitorului, prin Întrupare, adică desăvârşita Lui smerenie, pentru mântuirea noastră.

Smerenia Fiului lui Dumnezeu, smerenia lui Dumnezeu Însuşi, departe de a fi chip al slăbiciunii, este afirmare a perfecţiunii Sale, în sensul în care „smerenia Lui este slava Sa şi sursa adevăratei frumuseţi, perfecţiuni şi bunătăţi“ (A. Schmemann, op. cit., p. 21). Dumnezeu poate toate, deci poate şi să Se smerească, să Se micşoreze în dumnezeiasca Sa slavă, să cadă „pradă“ slăbiciunilor şi neputinţelor noastre, răbdându-le şi răbdându-ne şi pe noi ori de câte ori ne înstrăinăm de voia Lui, nesocotindu-L. În toate aceste situaţii, Dumnezeu Se face pentru noi adânc de smerenie, iubindu-ne necondiţionat. În toate, Dumnezeu ne descoperă „slava Sa ca smerenie şi smerenia Sa ca slavă“.

Fără de Hristos adevărata smerenie este imposibilă

Cum să ne facem noi după chipul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu? Smerindu-ne precum Hristos, însuşind şi întrupând în viaţa noastră virtuţile lui Hristos. Ori, una dintre cele mai minunate virtuţi a lui Hristos este smerenia. Mântuitorul Însuşi ne îndemnă: „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre“ (Matei 11, 29). Smerenia se învaţă din contemplarea smereniei lui Hristos şi din silinţa de a întrupa în viaţa noastră smerenia Sa dumnezeiască. Fără de Hristos, adevărata smerenie este imposibilă, ea degenerând în slăbiciune, moliciune şi neputinţă. Numai purtând toate, chiar şi smerenia, „în Hristos Care ne întăreşte“ (Filipeni 4, 13), facem din smerenia noastră omenească smerenie dumnezeiască, smerenie pe care o poartă Hristos dimpreună cu noi, susţinându-ne şi întărindu-ne în ea.

Omul contemporan poate aşadar învăţa smerenia ca virtute, nu ca neputinţă şi slăbiciune, din smerenia Domnului, care spunea: „Fără de Mine nu puteţi face nimic, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!“.