„Să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare şi ale altuia”

Viaţa lumii, adesea zgomotoasă, confuză şi obositoare, plină de frământări şi de obligaţii dintre cele mai diverse, îi duce pe unii cu gândul că rugăciunea este destinată doar monahilor, întrucât în lume nu există condiţiile necesare practicării rugăciunii. Este adevărat că, trăind în lume, omul este distras de la cele ce îi sunt cu adevărat folositoare sufletului, însă, înainte de toate, trebuie să fim conştienţi de faptul că noi suntem mădulare ale trupului lui Hristos, care este Biserica. Iar viaţa în Biserică a oamenilor se întemeiază pe Hristos. El este viţa, iar noi suntem mlădiţele. Şi după cum mlădiţele nu pot trăi şi nici rodi de la sine, ci numai dacă rămân în viţă, la fel se întâmplă şi în cazul credincioşilor. Nu vor putea să aducă roade la bună vreme, nu vor putea să crească în virtuţi, nu vor putea deci să se roage, fie şi fugitiv, dacă nu rămân uniţi cu Hristos. „Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă” (Ioan 15, 1-2). Aşadar, când omul nu mai este interesat în mod sincer de mântuirea sa, când uită să se gândească la Hristos, când se îndepărtează de semeni şi de Tainele Bisericii, el, de fapt, se rupe de Biserică, autoexcomunicându-se. Îndemnul la rugăciune a fost adresat de Hristos-Domnul nu doar unei anumite categorii de oameni, ci tuturor credincioşilor. În acest sens, Origen sublinia în lucrarea Despre rugăciune că „rugăciunea neîncetată reprezintă sinteza obţinută din unirea rugăciunii obişnuite cu comportamentul moral general al credinciosului. Astfel, viaţa întreagă devine o neîncetată rugăciune, parte a căreia este şi rugăciunea obişnuită” (G. Mantzaridis, Morala creştină, Ed. Bizantină, p. 146).

Fiind mădulare ale Bisericii, creştinii sunt într-o stare sau situaţie paradoxală, deoarece ei sunt deodată vieţuitori în lume, dar şi cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu pe care sunt chemaţi să o moştenească. Fără a înceta deci să fie persoane aparţinând unui stat pământesc, ei sunt, după cum afirma Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Efeseni, „împreună-cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a prorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos” (Efeseni 2, 19-20). Totodată, nevoile omului nu sunt numai materiale, ci şi spirituale sau duhovniceşti. Iar trebuinţele duhovniceşti sunt mai importante decât celelalte, întrucât Însuşi Domnul Iisus Hristos ne-a poruncit să căutăm mai întâi (sau cu prioritate) Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui (Matei 6, 33), deoarece ştie Dumnezeu că avem nevoie şi de bunuri materiale, însă acestea, oricât de însemnate ar fi în ochii noştri, sunt totuşi neînsemnate faţă de cele cereşti şi netrecătoare. Aşadar, cu cât sporeşte omul în cele duhovniceşti, mintea i se luminează şi învaţă pentru ce trebuie să se roage, fiindcă are gândul lui Hristos (1 Corinteni 2, 16; Filipeni 2, 4-5).

Creştinul nu se va ruga însă numai pentru sine, căci aceasta ar fi o dovadă a egoismului, ci şi pentru semenii săi, vii şi adormiţi în Domnul. Rugăciunea pentru semenii săi este înţeleasă în Ortodoxie în temeiul ei eclesiologic. Fiind mădulare ale Bisericii, care este trupul lui Hristos, creştinii sunt legaţi organic unul de celălalt şi de aceea, orice problemă, durere sau nevoie a unui mădular este resimţită şi de celelalte. Un exemplu grăitor în acest sens ne este oferit de Apostolul Neamurilor, Pavel, bărbat învăţat, fariseu şi rabin, care în drum spre Damasc a avut parte de o revelaţie. Domnul Iisus i S-a arătat în slava Sa şi l-a întrebat: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” (Fapte 9, 4). Atunci a învăţat că între Hristos şi creştinii pe care el îi prigonea este o legătură nedespărţită. El lovea în credincioşi, adică în trupul Bisericii, iar durerea o exprima Însuşi Hristos, Capul Bisericii. De aceea, numai Sfântul Apostol Pavel, în tot Noul Testament, vorbeşte despre Biserica lui Hristos ca fiind trupul lui Hristos. Este firesc, deci, să ne rugăm unii pentru alţii, nu ca indivizi izolaţi, ci ca mădulare ale trupului unitar al lui Hristos.