Să nu-i uităm!

Nu există nici o zi din calendar care să nu însemne ceva pentru memoria inimilor noastre. Ceva din trecut care are importanță în prezent și în viitor, pentru totdeauna.

Avem, pe de o parte, calendarul religios, care ne aminteşte sărbătorile şi comemorările sfinţilor. Multe dintre acestea, credincioşii (și chiar și cei mai puțin credincioși) le ştiu pe dinafară: Boboteaza, Sf. Ioan, Buna Vestire, Sf. Gheor­ghe, Sf. Constantin și Elena, Sf. Petru și Pavel, Sf. Ilie, Adormirea Maicii Domnului, Nașterea Maicii Domnului („Sfânta Marie Mare și Mică”, cum familiar se spune în popor), Sf. Parascheva, Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil, Sf. Andrei, Sf. Nicolae („Moș Nicolae”), Crăciunul - orice român îți poate spune când „cade” respectiva sărbătoare, la cele fixe adăugându-se desigur cele variabile, în primul rând Sfintele Paști.

Avem apoi aniversările și comemorările din familie, din cercul nostru de prieteni, dintre colegi sau vecini. Suntem un popor plin de viață, așa încât dintre aniversări nu cred că ratăm vreuna! E vorba despre zilele de naștere, dar și despre aniversările căsătoriilor, plus diverse succese personale sau ale copiilor.

În al treilea rând, vorbim despre aniversările și comemorările publice. Aici avem o largă gamă de evenimente, începând desigur cu Ziua Națională, Ziua Drapelului, aniversarea naşterii lui Mihai Eminescu, devenită Zi a Culturii Naționale, și continuând cu pomenirea - în ziua de naștere sau cea a morții - celor mai im­portanți dintre românii din toate timpurile și celor mai importante evenimente din viața națiunii și a lumii. Cum ar arăta viața noastră dacă n-am celebra 24 ianuarie, sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, primul pas făcut de om pe un alt corp ceresc decât Pământul?

Dacă rememorările marilor evenimente - fie ele pozitive sau negative - au un preponderent caracter simbolic și istoric, mai personale și (ar trebui) mai empatice sunt pomenirile oamenilor de seamă din toate domeniile. Și asta pentru că ele joacă rolul esențial de a se constitui drept repere și drept modele, ale căror relevanță și semnificație străbat nealterate timpul. A-i celebra, an de an, pe marii scriitori, artiști, oameni politici, luptători pentru libertate, oameni de știință, medici sau sportivi, a vorbi despre ei, a ști cât mai bine ce-au făcut, a le păstra vie amintirea nu este doar un gest elegant și în nici un caz nu trebuie să fie ceva formal, cu eventuale discursuri sforăitoare. „Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel/ Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el/ Sub a numelui tău umbră” - a rezumat și a anticipat genial Mihai Eminescu.

Nu. Pomenirea marilor români, a marilor oameni, fără de care n-am fi fost ceea ce suntem azi, secole sau chiar milenii după ei, trebuie să fie ceva pornit din inimă, cu recunoștință și în același timp pornit din minte, căci nu este doar frumos, ci și inteligent şi util să-ți cunoști îna­inte-mergătorii și să te raportezi la ei în ceea ce încerci să izbândești, pentru a nu face, cum se spune, umbră degeaba pământului.

O categorie aparte, esențială, este cea a oamenilor care au suferit cumplit pentru ideile și principiile lor. Copiii de azi sunt fascinați de supereroi, și e normal să fie. Dar România a avut nenumărați supereroi și așa trebuie prezentați celor mai tineri dintre noi. Soldații care au luptat pentru țară, ca și sfinții închisorilor comuniste, sunt stâlpii de rezistență ai acestei națiuni, care le datorează totul.

Iar noi avem această minimă datorie: să nu-i uităm.