Să nu ne fălim cu bucurii străine

Avva Visarion practica smerenia cu naturaleţe, dar în acelaşi timp o şi propovăduia ca pe starea firească a creştinului în orice condiţii: „Ori de câte ori se întâmplă să fii în pace şi să nu lupţi, smereşte-te şi mai tare; ca să nu începem să ne fălim cu bucuriile străine şi să atragem războiul. De multe ori, din cauza slăbiciunii noastre, Dumnezeu ne cruţă de război, ca să nu pierim“ (Visarion 9).

Smerenia este o constantă a vieţii duhovniceşti. E calea principală de a înfrunta patimile şi furtunile lăuntrice. Din nou, aşa cum suntem obişnuiţi deja la părinţii pustiei, avem de-a face cu o inversiune a logicii cotidiene. În mod normal am putea gândi că atunci când eşti asaltat de ispite îţi intensifici tensiunea către smerenie, pentru ca perioadele de pace să fie un timp de relativă relaxare. Dar aici intră în aplicare conştiinţa ascetică, cea care spune monahului: lupta este din pricina păcatelor mele, singurele care mă fac să pătimesc, iar pacea este darul nemeritat al lui Dumnezeu. Pacea aceasta nu este rezultatul eforturilor proprii, ci este chiar intervenţia Domnului în viaţa noastră pentru ca războiul să nu ne copleşească. Cea mai mare înşelare în care se poate cădea în acele momente este să socoteşti pacea ca o realizare a ta, proprie. Sau, folosind cuvintele avvei Visarion, „să ne fălim cu bucurii străine“. Bucurii pe care nu noi le-am dobândit, ci care ne-au fost dăruite din mila Domnului. O asemenea confuzie aduce cu sine retragerea harului şi implicit intensificarea războiului erodant al patimilor.

Singură smerenia este cea care te pune cu totul sub paza lui Dumnezeu, fiind asemenea unui înveliş de har care ţine la distanţă muşcăturile violentelor porniri pătimaşe. De aceea avva Visarion recomandă sporirea atenţiei, concentrarea efortului pentru câştigarea smereniei în momentele de pace, care sunt doar scurte pauze în lupta cu noi înşine şi cu patimile. Iar în aceste pauze suntem chemaţi să vedem nu puterea noastră autonomă, ci mai degrabă neputinţa şi slăbiciunea pentru care Domnul ne îngăduie puţină linişte „ca să nu pierim“.

Un gând asemănător cu al avvei Visarion, dar aplicat la generaţii întregi şi nu la un singur parcurs biografic îl regăsim la avva Antonie cel Mare: „Dumnezeu nu îngăduie războaie spirituale asupra generaţiei de azi, precum îngăduia celor vechi, întrucât ştie că cei de azi sunt slabi şi nu rezistă“ (Antonie 23).

De aici înţelegem că Dumnezeu intervine de fiecare dată când suntem aproape de limită. Experienţa de generaţii a asceţilor confirmă că Domnul este prezent în fiecare dintre încercările pe care le îndurăm. Gândul la această prezenţă discretă a Lui este un bun remediu împotriva deznădejdii, atunci când micile noastre războaie şi lupte interioare ni se par imposibil de purtat.

Pe scurt, dacă ar fi să sintetizăm învăţătura părinţilor pustiei în această direcţie, am putea spune că niciodată războiul nevăzut, duhovnicesc nu depăşeşte puterile noastre. Că pacea pe care uneori o simţim nu este semnul unei victorii decisive, ci doar a unei pauze pe care Domnul o îngăduie pentru slăbiciunea noastră. Iar peste toate, principalul sprijin în hăţişul luptei răscolitoare cu patimile şi neputinţele este smerenia, pe care e nevoie să o căutam mai cu putere tocmai atunci când ni se pare că am câştigat-o.